Din festivalul de film nordic de la NCRR am prins un singur film, cu toate că mi-ar fi plăcut, în dimineţile
reci din weekend, să îmbrac şi culorile celor două animaţii prezentate, însă lenea nu prea ţine cont
decât de ea însăşi, mai ales când e deja la căldură.

“ Fiul vânătorului cu acvile” ,producţie Suedia-Danemarca-Germania , îşi prezintă subiectul undeva
în vestul Mongoliei, într-un ţinut cu văi şi munţi tăioşi, cu înălţimi ameţitoare şi privelişti amuţitoare.
Înainte de toate, peisajul te lasă fără respiraţie: spaţiu deschis, cer limpede şi linişte , elemente din ce în
ce mai necunoscute pentru noi, oamenii zidurilor. Apoi vin cadrele în care capul acvilei umple ecranul,
şi ochii ei clipesc înspre tine, uşor ciufulită şi înţeleaptă, cu ciocul încovoiat şi probabil foarte priceput în
atacuri.

Apoi vin oamenii, cu tenul lor de culoarea cafelei şi ochii crestaţi în unghiuri, cu simplitatea atât de
complicată de a-şi trăi viaţa într-un asemenea loc, o mamă, un tată, doi fraţi şi o soră, o turmă de
animale, doi cai cu păr des şi o acvilă.

Bazarbai este băiatul cel mic, nesocotitor al tradiţiei şi regulilor, doritor să cunoască oraşul şi tumultul
lui, însă tatăl îl trimite doar pe băiatul cel mare să muncească în oraş, păstrându-l pe Bazarbai să-l ajute
cu treburile gospodăriei.

Dispreţul băiatului se observă cel mai bine în relaţia sa cu acvila pe care tatăl o are deja de zece ani; se
grăbeşte să o dreseze, nesocoteşte sfaturile părintelui, înfuriindu-se când aceasta îl ciupeşte sau nu îi
poposeşte pe braţ când e chemată.

Hotărât să fugă, Bazarbai găseşte ocazia potrivită când tatăl său îl duce la un festival al acvilelor , unde
reuşeşte însă să piardă pasărea, moment în care începe călătoria iniţiatică; aceasta decurge cu o serie de
peripeţii năstruşnice (fuga de lupi, salvarea fetei, circul, salvarea fratelui) şi se încheie cu certitudinea că
locul lui este de fapt acolo de unde a plecat.

Acvila îl ajută şi îl protejează pe băiat , schimbare marcată prin scenele haioase în care Bazarbai tot
glumeşte cu ea şi o sărută, dar mai ales când decide să nu renunţe la căutarea fratelui său datorită
semnelor date de pasăre. În final, tatăl eliberează acvila, urmând ca băiatul să găsească una a lui.

O poveste caldă, frumoasă, din care avem atâtea de învăţat.

Cred că Michelle Williams are o predilecție pentru filmele indie, teribil de minimaliste și auster-moralizatoare (a se vedea și Meek’s Cutoff și mai ales Wendy and Lucy). In cazul de față – avem de-a face cu un film dureros de monoton, despre efectele pe care căsnicia le are asupra oamenilor. Trebuie să mărturisesc că am văzut filmul în două părți aproape egale, deoarece cam atât îmi lua să mănânc un pomelo. Cu ocazia asta mi-am dat seama de adevăratele beneficii ale consumului de pomelo, pe lângă efectul antioxidant și aportul de vitamine, pomelo este într-adevăr de folos atunci când ai de-a face cu un film plictisitor – este suficient de mare și de interactiv (all that cutting and peeling) ca să îți dea senzația că faci cu adevărat ceva, în timp ce aștepți să se întâmple… orice.

Toți cei care apreciază filmul acesta îi apreciază realismul – eu bine, pentru mine ăsta nu e un factor crucial (dacă ar fi fost așa, mi-ar fi plăcut și Aurora lui Cristi Puiu). Pe scurt (de fapt, nu numai) – filmul prezintă frânturi (intercalate din punct de vedere cronologic) din povestea de dragoste a celor doi: Cindy și Dean. Se întâlnesc romantic într-un autobuz, cântă pe stradă, se iubesc prin tot felul de locuri, fără să îi deranjeze la momentul respectiv faptul că ea dorea să aibă o carieră ca medic, iar el se mulțumesc cu tot felul de slujbe dubioase, neavând liceul terminat. Ceea ce părea să fie a sparkle între doi oameni nepotriviți, dar teribil de îndrăgostiți unul de celălălt, se transformă într-o căsnicie nereușită, din pricina unei sarcini neprevăzute. In decurs de câțiva ani, cei doi (fie, unul mai mult decât celălalt) ajung să nu mai simtă atracție fizică, să nu mai aibă mare lucru de vorbit și împărtășit și să își dorească altceva. Concluzia este că, până la urmă, oricât de puternice ar fi sentimentele de la începutul unei relații, în cele din urmă ele pălesc în fața diferenței de percepție asupra vieții, carierei și responsabilităților. Nimic de zis – that happens every time.

Nu am ce să reproșez actorilor – au fost cât de poate de firești și de expresivi în transmiterea tuturor emoțiilor și frustrărilor. Iar în ceea ce privește atmosfera, filmul reușeste să imprime spectatorului toate senzațiile apăsătoare ale sfârșitului de relație/conviețuirii frustrante – latență, monotonie, conflicte mocnite, dezamăgiri, resemnare. Insă vizionarea unei astfel de povești este greoaie și te scoate din zona de confort, făcându-te să te gândești la propriile greșeli și compromisuri. Ceea ce poate fi considerat ca fiind un succes regizoral, însă cu siguranță nu este ceea ce vreau de la un film în acest moment.

In acest sezon este cool să porți paltoane în nuanțe de bej, veste de blană și dungi, la fel cum acum ceva timp era cool să porți pantaloni cu talie înaltă, umeri supradimensionați și pantofi cu platforme. Orice ar dicta marile podiumuri de modă, puține sunt piesele vestimentare ale căror caracter cool durează mai mult de un sezon-două. De asemenea, este încă cool să mergi la Cărturești și la party-uri la MNAC, să-ți bei cafeaua la Starbucks în timp ce răsfoiești reviste de modă sau să mergi să vezi filme europene la Institutul Francez, la fel cum odată era cool să mergi la bere La Motoare sau la concertele Kumm din Lăptărie.

Ideea este că majoritatea lucrurilor de acest tip, de la îmbrăcăminte la muzică sau modalități de petrecere a timpului liber sunt foarte apreciate și lesne de observat în rândul unui segment destul de cuprinzător al tinerilor – asta pentru o perioadă, de regulă până ce apare ceva mai deosebit, mai nonconformist sau mai interesant. Iar atunci, ceea ce era cool la momentul respectiv trece pe un plan secund, este dat uitării sau considerat desuet. Cu sau fără voia noastră, oricât de bine conturate ne-ar fi preferințele sau personalitatea, ne lăsăm uneori angrenați în această efemeră, dar complexă categorie a lucrurilor cool.

Printre toate lucrurile astea cu termen de valabilitate destul de scurt, se evidențiază lucrurile care vor rămâne tot timpul cool, de apreciat și în atenție. In opinia mea, unele dintre acestea sunt: sacoul, cămașa albă, poveștile, teatrul și politețea. Da, politețea, care de-a lungul secolelor și conjuncturilor a îmbrăcat haina etichetei, a cutumei sau a bunului-simț, dar în esență s-a redus la aceleași mici sau mari gesturi simple, dar care îți arată că lumea nu este atât de disfuncțională precum ai crede uneori.

Adaptate la contemporaneitate, cred că vor rezista multe sezoane și vor rămâne la fel de cool, următoarele atitudini și acțiuni:

- să staționezi/mergi pe partea dreaptă atunci când ești pe scări/stradă
- să mulțumești atunci când cineva îți oferă locul într-un mijloc de transport în comun
- să mulțumești unui domn străin care îți deschide ușa atunci când te pregătești să intri undeva – este de așteptat să o facă, dar nu este obligat; la fel cum este de așteptat și să îi răspunzi cu o mulțumire
- să îți dosești ambalajele și orice altceva ai dori să arunci în mână, în buzunare sau în geantă până când găsești un coș de gunoi, sau dacă nu – până când ajungi acasă
- să începi un mail cu un salut, indiferent cât de scurt va fi mesajul tău sau cât de grăbit ești
- să spui, chiar și de o sută de ori pe zi – dacă este nevoie – mulțumesc, cu plăcere, te rog, la revedere, îmi cer scuze
- să ajuți o persoană mai în vârstă sau o femeie care încearcă să ridice ceva mult prea greu (spre exemplu, un bagaj)
- să nu urli, să nu vorbești în permanență la telefon, să nu verifici mail-uri și să nu stai cu telefonul pe masă atunci când iei masa sau bei o cafea cu cineva
- să nu ajungi cu mai mult de 10 minute întârziere la o întâlnire, de orice tip ar fi ea
- să aștepti și să ții ușa deschisă (a liftului, a unui local sau de la intrarea în bloc) atunci când vezi pe cineva apropiindu-se
- să nu fumezi în momentele în care cineva mănâncă lângă tine
- să fii calm, discret și neintruziv în conversații și atitudine
- să zâmbești

Pe lângă toate acestea, ar mai fi desigur, alte detalii, specifice conjuncturii, momentului, locului sau anturajului fiecărei persoane în parte, însă dacă toată lumea (să nu fim naivi – o mai mare parte a oamenilor) ar avea grijă să nu uite de aceste mici dovezi de atenție și civilizație – lumea ar fi mult mai bună!

Cine mă cunoaște, știe faptul că nu am fost niciodată un fan al lui Mike Patton. Nu am avut niciodată un motiv foarte puternic, probabil a fost o combinație de tot felul: când era Faith No More pe val, eu eram prea mică; părinții mei nu-i ascultau (detaliu important, ținând cont de faptul că ei sunt/erau ascultători de chestii gen Metallica, Depeche Mode sau chiar Soundgarden), până la un moment dat, nici în cercul meu de prieteni nu aveau prea mulți fani. Dincolo de faptul că nu am avut tangență cu muzica lui în frageda-mi adolescență, atunci când i-am descoperit nu pot să spun că m-au încântat foarte tare. In principiu, mă enerva vocea sa, iar muzica în sine mi se părea prea zgomotoasă.

Dar Mike Patton de la Faith No More este doar unul dintre puținele roluri pe care le joacă: el mai înseamnă și Patton de la Fantômas, Mr. Bungle, Tomahawk, Peeping Tom sau Lovage; dintre care, despre ultimele două, pot să recunosc că mi-au plăcut destul de mult. Anul trecut însă, versatil cum este, și-a mai descoperit o latură neexploatată încă, și așa a luat naștere proiectul Mondo Cane.

Odată cu asta, a trebuit să-mi recunosc întâi mie, și apoi public, că Patton a reușit să-mi atingă coarda sensibilă. Să fie de vină faptul că a demonstrat că poate să renunțe la poantele adolescentine și la spectacolul mult prea outrageous pentru gusturile mele (care de-a lungul timpului a cuprins costume de clown pe scenă sau șireturi cvasi-înghițite)? Sau faptul că imaginea de cântăreț serios nu-l prinde deloc rău? Sau faptul că proiectul în sine este unul cât se poate de simpatic – reinterpretarea unor șlagăre italiene de prin anii 50-60 (în limba originală, bineînțeles), împreună cu o orchestră de-a dreptul impresionantă?

Având la activ o căsătorie cu o italiancă și câțiva ani de staționat prin Bologna, nu e de mirare faptul că italiana sa este cât se poate de fluentă (și adorabilă, I might say). A rezultat o revitalizare interesantă, a unor melodii probabil cât se poate de desuete (nu am avut curiozitatea de a asculta variantele originale), un album omogen cap-coadă și pretabil unei palete largi de ascultători (including me, cum ar veni).

Highlights: Il Cielo In Una Stanza, Ore D’Amore, Deep Down, Ti Offro Da Bere.

Fiind în continuare fidelă principiul nu poți avea niciodată prea multe antologii de scriitori români contemporani, vestea apariției volumului m-a bucurat peste măsură, cu toate că era vorba despre o carte pentru copii. Acesta a fost și motivul din cauza căruia am uitat să o cumpăr de la Gaudeamus – nu frecventez rafturile cu cărți pentru copii, așadar nu avea cum să îmi sară în ochi (și fiind un cumpărător mai degrabă impulsiv, nu aveam nici listă pregătită de acasă). Oricum, în felul acesta, mai mare mi-a fost bucuria atunci când am găsit-o într-o librărie, într-o seară în care căutam cu totul altceva.

Cartea cuprinde povestiri semnate de toate celebritățile literaturii contemporane românești: Ioan Groșan, Dan Lungu, Cezar-Paul Bădescu, Dan Sociu, Cristian Teodorescu, Vasile Ernu, Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Neagu Djuvara, Ioana Pârvulescu și încă o mână de scriitori mai mult sau mai puțin mediatizați.

Toate bune și frumoase, însă pe drumul de la idee la execuție, ceva s-a transformat. Ceea ce ar fi trebuit să fie o carte scrisă pentru copiii cu vârsta între 10 și 12 ani, menită să le deschidă apetitul pentru lectură; s-a dovedit a fi mai degrabă o culegere de memorii, o analogie construită în jurul ideei de prima carte/cartea care a marcat copilăria/cartea care a declanșat iubirea pentru literatură. Cu alte cuvinte (și nu spun asta într-o manieră răutăcioasă), majoritatea povestirilor par a fi scrise pentru posteritate, mai degrabă decât pentru copii. Sunt amintiri, povești personale, mai vesele sau mai triste, scrise într-un ton mai pretențios sau mai relaxat – însă cred că puține dintre ele ar reuși să capteze atenția unui copil novice într-ale lecturii. Ba mai mult, povestiri ca cea a lui Mircea Cărtărescu ar putea cauza depresii premature în rândul copiilor – atât este de tristă.

Asta nu înseamnă că nu a fost o lectură agreabilă pentru mine, sau pentru alți oameni cu vârsta trecută de target-ul propus în prezentarea cărții. Mi-au plăcut majoritatea povestirilor, mai ales cele semnate de Dan Sociu, Ioana Bot, Vasile Ernu, Simona Popescu, Caius Dobrescu și (unii ar putea spune – bineînțeles) Ioana Pârvulescu. Am apreciat de asemenea grafica deosebit de simpatică a volumului; și nu în ultimul rând – faptul că mi-am satisfăcut încă o curiozitate legată de unii scriitori români.

In esență, aș recomanda cartea, însă nu neapărat unui copil. Sau poate și unui copil, însă unuia care deja iubește lectura în general și poate cunoaște și câțiva dintre scriitorii prezenți aici.

P.S. : Cartea, de fapt cărțile care m-au făcut să iubesc iremediabil lectura au fost Cuore – inimă de copil și Legendele Olimpului, pe care le-am citit obsesiv, le-am deținut în mai multe volume și care au rămas cele mai citite cărți chiar și acum.

Pe scurt, George Bowling, un agent de asigurări de 45 de ani, tată a doi copii şi căsătorit cu o femeie pe care uneori ar vrea să o strângă de gât, îşi dă seama că viaţa lui se rezumă doar la două lucruri: muncă şi familie.

După o copilărie destul de „îmbelşugată” şi perioada de pe front, George pune mâna pe o slujbă, iar slujba „va pune mâna pe el”. Îşi aminteşte cu drag de pasiunea lui pentru pescuit şi de iazul la care îşi promite că se va întoarce să prindă peşti, dar la care nu mai revine decât aproape o jumătate de viaţă mai târziu, tocmai atunci când simte că trebuie să ia „o gură de aer”. Traducerea titlului în acest mod minimalizează cumva sintagma „coming up for air” care pe mine cel puţin mă duce cu gândul la cineva care e pe punctul de a se îneca şi care încearcă să ajungă la suprafaţă pentru a respira din nou.

George Bowling suntem noi toţi, prinşi de slujbe care nu ne plac, înconjuraţi de oameni care ne supără frecvent, prizonieri ai unei existenţe care ar trebuie să reprezinte, de fapt, cea mai mare libertate. Nu are sens să introduc vreo comparaţie cu „O mie nouă sute optzeci şi patru” aşa cum, din nou, veţi găsi pe coperta a patra. Nu are nimic din tăria construcţiei acelei cărţi pe bună dreptate atât de cunoscută, însă „O gură de aer” nu te va plictisi, poate o să zâmbeşti şi tu când o vei termina de citit sau, dimpotrivă, îţi vei da seama că ar trebui să evadezi din cotidian, măcar pentru o săptămână.

Mi-a plăcut modul de realizare, mi-a plăcut Carey Mulligan, mi-a plăcut Keira Knightley mai mult ca niciodată, iar pe puştiul continuu isterizat (Andrew Garfield) l-aş fi înlocuit cu orice alt actor.  Evident că de la un film nu ai cum să ceri atât cât îţi oferă o carte. Aşa că nu o să mă plâng de faptul că latura psihologică a ideii în sine nu a fost aprofundată suficient de mult.  Ştim însă că poţi face asta, că te poţi juca mult şi bine şi frumos cu nervii unui spectator aşa că trebuie s-o spun că parcă au pus mai mult accentul pe vizual decât pe ideea unei lumi posibile.

Cam ridici din sprânceană a neîncredere atunci când vezi cât de uşor acceptă aceste clone ideea unor operaţii de donare de organe. Cât de uşor acceptă moartea (they don’t die, they complete), dar asta numai din cauză că la începutul filmului nu ţi-a fost prezentat modul în care a fost modelată mintea acelor copii al căror destin e doar de donatori de organe.

Aşa că filmul rămâne un film „plăcut”, dar care mie, de exemplu, nu mi-a transmis nimic, poate doar ideea că e bine să spunem celor din jur că ţinem la ei ca să nu ne apucăm pe urmă să urlăm în mijlocul drumului complet isterici. Iertată să-mi fie ironia de cei care au acest film în preferinţe, l-am trecut şi eu în categoria celor favorite, dar din alte motive (şi nici nu aveţi cum să spuneţi că e puştiul, aşa că vă rămâne Keira). Sper să revin cu un later update legat de romanul lui Ishiguro ca să nu mai vorbesc acum pe jumătate în necunoştinţă de carte.

“An artist is attracted to certain kinds of form without knowing why. You adopt a position intuitively; only later do you attempt to rationalize or even justify it.”

Botero este un pictor cu manieră modernă, dar cu spirit baroc (ce-i drept, trăiește la Paris de peste 3 decenii). Cu toate acestea, lucrările sale sunt atât de puternic individualizate, încât nu pot fi încadrate în limitele stilistice impuse de vreun curent sau de vreo orientare de sorginte europeană, dar care exprimă însă simțăminte, imagini și realități care pot fi deopotrivă medievale și contemporane. Este un pictor al volumelor, al exagerărilor, al cromaticii extrem de puternice, al figurilor comune, al cotidianului, până la urmă; toate acestea impregnate de particularitățile și coloritul specific Americii Latine.

I am lucky enough to have loved and understood paintings of the 15th century: this has given depth and thickness to my work. This important past has nourished me, and has helped me to create an intellectual itinerary in art, which generates restlessness, research, and, thus, personal style.

Pe lângă indiscutabilul său talent, Botero mai dovedește și un simț al umorului, prin abordările personale ale unor picturi celebre, precum Portretul soților Arnolfini (de Jan Van Eyck) , Dejunul pe iarbă (Edouard Manet) sau Menina (Diego Velazquez).

Mi-am dorit foarte mult să văd de aproape lucrări de-ale sale, așa că am profitat de proximitatea capitalei Ungariei, pentru a vizita expoziția temporară cu lucrări semnate Botero; expoziție care reunește peste 60 de lucrări (picturi în ulei și sculpturi), aparținând unor perioade diferite din traseul său artistic. Pot fi văzute portrete celebre, naturi statice, compoziții care surprind interioare, străzi sau activități specifice pentru spațiul sud-american, sau reproduceri ale unor lucrări europene celebre. După părerea mea, scheletul expoziției este undeva la mijlocul drumului dintre retrospectivă și expoziție conceptuală.

Dacă aveți drum prin Budapesta în această lună, vă sfătuiesc să nu ratați această ocazie de a vedea lucrările inedite ale unuia dintre cei mai importanți pictori contemporani. Expoziția este deschisă până în data de 23 ianuarie și este găzduită de Muzeul de Arte Frumoase.

Articole asemănătoare:

1. Virgil Vătăşianu – Metodica cercetării în istoria artei Virgil Vătăşianu a fost unul dintre reprezentanţii de seamă ai culturii româneşti a veacului trecut. A adus contribuţii esenţiale la studiul istoriei de artă din România, evidenţiindu-se şi ca un... mai mult »...

De unii singuri, îmi spun. Plecăm la drum şi înfruntăm aceleaşi lucruri din fiecare zi, săptămână, an. Poate că lucrurile se schimbă abia atunci când nu-ţi mai planifici nimic. Aşa cum pleci într-o călătorie la întâmplare şi nu ştii ce vei descoperi dacă vei coborî într-o staţie necunoscută.

Poate că cele mai bune planuri sunt cele pe care le facem pentru cinci minute, atunci când ne trezim. „Azi vreau să fiu fericită” sună ca un plan bun. „Azi nu las pe nimeni să mă supere şi nu mă supăr pe nimeni”. Cred că în realitate avem control doar asupra lucrurilor mărunte, iar ele sunt cele care fac să se întâmple lucruri mai mari.

Aşa că putem să începem un drum, chiar dacă seamănă cu cel de anul trecut, dar să fim noi o variantă mai bună a orice suntem deja. Pe mine mă sperie schimbările, teama că nu mă voi adapta la timp, că voi da greş. Chiar acum câteva minute am primit o veste care implică schimbări rapide şi timp redus. Îmi spun că nu trebuie să îmi fac griji, că atâta vreme cât iau totul treptat, o să fie bine. Şi dacă privim în urmă, chiar aşa s-a şi întâmplat, de fiecare dată.

Poate că anul acesta ar trebui să ne amintim doar de noi. Să ne amintim că ar trebui să ne punem pe primul plan, să nu mai amânăm nimic din ceea ce ne-ar putea face fericiţi şi să luăm deciziile de care ne-am tot temut în 2010. Să avem un an plin de iubire, de iubire pentru noi şi iubire pentru ceilalţi.

Mai e puţin şi se apropie Crăciunul. Spun că mai e puţin fără să ştiu, cu precizie, câte zile mai sunt. Timpul, aşa cum povesteam mai devreme cuiva drag într-o „scrisoare electronică”, s-a furişat pe nesimţite şi a plecat cu toate orele în care mai puteam să citesc o carte, să beau un ceai în linişte şi nu să mi-l torn fierbinte pe gât ca să nu întârzii la serviciu, a luat în braţe toate picotelile noastre, lângă cei dragi sau lângă pisică, şi-a îndesat hoţeşte toate momentele noastre de linişte şi dus a fost.

Nu ştiu cum să o spun altfel decât moromeţian, dar „pe vremea mea” timpul chiar avea mai multă răbdare cu oamenii. Fiecare minut a devenit neîndurător cu mine, iar eu am devenit neîndurătoare cu ceilalţi. Îmi privesc ceasul şi comand nota după doar zece minute de întârziere din partea celuilalt, îmi fragmentez dimineţile în bucăţi de câte patru sau cinci minute, îmi stabilesc întâlnirile cu o precizie de matematician calculând fiecare minut pe care îl am de parcurs până acolo şi, cu toate acestea, uit de fiecare dată să scot la timp infuzorul din cana cu ceai verde.

Nu-mi promit nimic pentru anul viitor. Am învăţat că cel mai bine faci lucrurile atunci când simţi cu adevărat că asta îţi doreşti. Nu-mi programez să citesc mai multe cărţi. Nu-mi fac liste cu dorinţe pentru anul viitor. Nici măcar planuri. Ştiu, de pe acum, că la anul voi creşte prin toate lucrurile pe care simt încă de pe acum că trebuie să le fac.

Priveam aseară un brad împodobit cu drag de cei din localul mic şi ascuns de pe strada pe care locuiesc deja de doi ani de zile. Nu simt apropierea Crăciunului. Cred că abia mâine, acasă, voi simţi că între mine, cea de acum, şi copilul de patru ani, entuziasmat de sosirea lui Moş Crăciun, nu e, în realitate, nicio diferenţă.

Articole asemănătoare:

1. Despre neplăcerea de a fi mers la Gaudeamus 2010 Sâmbătă, 21 noiembrie 2010, Piaţa Romană. E frig, mai frig decât era dimineaţă şi în staţia de autobuz de la coloane s-au strâns deja cam douăzeci de oameni. „Te pomeneşti... mai mult »...

Probabil că mulți dintre noi simțim măcar o dată nevoia de a lăsa totul și de a pleca un timp într-o călătorie solitară, pentru a găsi altceva sau chiar pe noi înșine. Unii dintre noi au curajul de a face asta, alții se mulțumesc doar să viseze și să citească sau să asculte povestea celor mai curajoși decât ei. Printre acești cîțiva oameni de acest fel se numără și fotoreporterul Mihai Barbu. Pentru el, acel loc îndepărtat s-a întâmplat să fie Mongolia – după cum spune chiar el, l-a atras pur și simplu numele acelor locuri, făcându-l să simtă că trebuie să ajungă acolo.

Această călătorie aparent impulsivă a necesitat totuși doi ani de pregătiri, în care au trebuit să fie puse la punct toate detaliile: bani, vize, traseu și altele asemenea. Pentru a face rost de banii necesari unui drum atât de lung (aproximativ 21.000 km), fratele său a găsit o soluție pe cât de neconvențională, pe atât de simpatică – vânzarea de kilometri. Ce presupune asta mai exact? Drumul a fost împărțit în bucăți de câte 500 de kilometri, care au fost scoase la vânzare la prețul de 50 de euro. Rezultatul? Ele s-au epuizat într-un timp foarte scurt, fiind cumpărate atât de prieteni de-ai lui, cât și de oameni care nu îl cunoșteau, dar care îi apreciau ideea. Ca răsplată, Mihai a oferit fiecăruia dintre cumpărătorii kilometrilor săi povestea aferentă bucății lor de drum, o piatră adusă din acele locuri și un loc pe parbrizul lui Doyle (motocicleta sa), sub forma unui sticker colorat, cu numele lor pe el.

Statistic vorbind, această călătorie a însemnat aproximativ 21.000 de kilometri, 13 țări: Ucraina, Rusia, Mongolia, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaijan, Georgia, Armenia, Turcia, Bulgaria, 43 de parcele vândute și tot atâția însoțitori și povești, 4 luni departe de casă, și tot atâtea aproape de Doyle – motocicleta cu care are o relație de-a dreptul specială. M-a frapat să aflu că după un timp, laptopul său s-a stricat, iar el a continuat să scrie poveștile călătoriei sale într-un caiet, de mână (ca un inside information – Mihai are un scris foarte, foarte frumos, pe care îl mai admir din când în când pe prima pagină a cărții mele).

Lectura acestei cărți este ceva între citirea unui roman contemporan de aventuri și ascultarea pățaniilor unui om apropiat, spun asta pentru că, prin stilul său de relatare, Mihai reușește să își apropie foarte tare cititorii. Preț de aproape 500 de pagini, Mihai ne poartă prin toate aceste țări, ne prezintă situații și personaje pitorești, ne împărtășește temerile și problemele sale, ne relatează entuziast despre minunile pe care le vede – toate acestea într-o manieră cât se poate de colocvială și lipsită de pretenții, cu umor și cu sinceritate. Pe lângă asta – cartea abundă în fotografii minunate.

De-abia am reușit să o las din mână după ce am început-o (zi în care m-am întâlnit, absolut întâmplător cu Doyle, care era parcat undeva în Centrul istoric – lucru care m-a bucurat peste măsură), iar după terminarea ei nu am contenit să spun în stânga și în dreapta cât de mult mi-a plăcut. Nu vă povestesc mai multe, deoarece vreau să vă bucurați de ea la fel de mult ca mine (care am refuzat să îi citesc vreun articol de pe blog înainte de a-i citi cartea), însă mă simt nevoită să insist: luați cartea și petreceți câteva ore călătorind împreuna cu Mihai Barbu – merită!

Am citit atâtea cuvinte de laudă la adresa acestei cărți, încât am ajuns să-mi doresc foarte, foarte tare să o citesc cât mai repede. Majoritatea ziarelor importante (ma refer aici la cele din categoria The Guardian sau The New York Times) au plasat-o printre cărțile foarte valoroase; la fel și alte bloguri internaționale și reviste literare. Mai aproape de noi, s-au declarat încântați de ea Octavian și Ionuca, doi oameni în ale căror preferințe literare mă regăsesc de multe ori.

Este acel gen de carte bine învelită în diverse straturi, care ți se dezvăluie într-o manieră uluitoare pe parcursul lecturii. In prima parte a cărții, îl ascultăm pe Jack, un copil de 5 ani, care ne dezvăluie părți din micul său univers. Mic nu este un cuvânt ales la întâmplare, deoarece întreaga sa lume încape în spațiul unei camere. De asemenea, universul său este populat de o singură persoană – mama sa; dar pe lângă asta, Jack are o mulțime de prieteni: Camera în sine, Patul, Pătura, Păianjenul (Jack se simte atât de apropiat de lucrurile din jurul său, încât le atribuie valențe aproape umane, referindu-se la ele cu majuscule) care și-a făcut apariția sub masă, personajele pe care le vede în televizor (dar pe care le crede ireale), puținele jucării și mai ales – cele câteva cărți ale sale. In primă fază, nu poți să nu fii intrigat de faptul că totul se petrece între doar patru pereți; dar mai presus de atât – este impresionantă natura relației dintre cei doi: apropierea aceea atât de stranie și de firească în același timp, jocurile pe care Ma le inventează pentru bucuria lui Jack: spre exemplu, atunci când ei mănâncă, fredonează cu gura închisă o melodie, pe care celălalt trebuie să o recunoască.

Dincolo de situația locativă neobișnuită, viața celor doi se desfășoară într-o manieră similară cu cea a majorității copiilor: an de an îi este măsurată înălțimea prin intermediul gradațiilor încrustate pe tocul ușii, primește tort de ziua lui, este trimis cu insistență să se spele pe dinți înainte de culcare. Tensiunea care planează în permanență în jur începe să fie încet indicată prin aparițiile lui Old Nick – un individ care apare doar în timpul nopții, pe care Jack nu are voie să îl vadă și care aduce mâncare și uneori – dulciuri sau jucării – acele Sunday Treats. Punând cap la cap toate aceste indicii (dar ajutați fiind și de dezvăluirile ulterioare), ne putem da seama care este adevăratul motiv pentru care cei doi locuiesc în Cameră – Old Nick a răpit-o pe Ma atunci când aceasta avea doar 19 ani, de atunci o ține închisă într-o anexă izolată fonic din grădină, iar Jack este rezultatul unuia dintre repetatele violuri.

Nu vreau să vă stric plăcerea descoperirii, așadar vă spun doar că în continuare, Jack începe să descopere lumea exterioară, iar relația dintre el și Ma va trebui să treacă prin încercarea reprezentată de către o nouă situație, la care aceștia se raportează în mod diferit: pentru Jack, părăsirea Camerei și cunoașterea lumii exterioare înseamnă și sfârșitul a ceea ce era până la acel moment întreg universul său; pentru Ma – lucrurile acestea înseamnă sfârșitul detenției și reîntoarcerea în lumea și la viața sa adevărată.

Tonalitatea narațiunii trece prin mai multe registre, reușind să fie pe alocuri realmente înfiorătoare și terifiantă, spre exemplu, atunci când, în timpul vizitelor lui Old Nick, Jack este nevoit să se ascundă în dulap și să asculte în întuneric zgomotele patului care scârțâie; sau atunci când Ma are una dintre zilele în care este atât de deprimată, încât doarme în permanență, iar el rămâne complet singur. Alteori, predomină un registru aproape magic, ingenuu și absolut fermecător – creat de către descoperirile copilăriei, ingeniozitatea jocurilor, fascinația pentru lumea exterioară.

Lectura cărții reprezintă o activitate care te acaparează întru totul și te implică în acțiunea sa, poate chiar mai mult decât ai dori, ținând cont că ajungi să împarți cu cele două personaje atât micile bucurii și momente de o frumusețe simplă și pură, cât și panica, teama și tristețea acestora. Cât despre stilul lui Emma Donoghue – pot să spun că m-a cucerit pe deplin, prin scriitura elaborată și giumbușlucurile pe care a izbutit să le facă cu ajutorul vocabularului, cât și prin atmosfera de intimitate și autenticitate atât de pregnantă pe care a reușit că o construiască. Este o carte în mare parte tristă, însă atât de frumoasă, încât lectura sa merită riscul iminent al tristeții pe care o produce.

Din păcate, despre prima trupă habar nu am ce să vă spun pentru că nu am reuşit să ajung la timp. Ştiu doar că se numesc Monro, sunt din Chişinău şi îi găsiţi pe MySpace. Halal recenzie până aici!

Dar pot să vă spun ceva mai multe despre Uma Swan, cea de-a doua trupă care a cântat aseară în deschidere pentru Handsome Furs. În timp ce îi ascultam (de notat că am ajuns la timp pentru a-i vedea de la început) mi-am dat seama că trecuse ceva vreme de când nu mai ascultasem o trupă relativ nouă care să îmi placă din toate punctele de vedere (sound, performance, look).  Cred că Narcissus e în continuare piesa mea preferată, urmată de Love is the Devil şi M is for Fishhook. E a doua oară când îi văd în concert, iar de data aceasta m-au încântat peste măsură, fapt datorat şi unei sonorizări mult mai bune decât în alte cluburi din Bucureşti. Trupă de post-punk, shoegaze şi noisepop, Uma Swan se remarcă printr-un stil curat (fără puricii de zgomot care nu ţin de sonorizare, ci de trupe), printr-o voce care te duce cu gândul la Brian Molko şi prin piese bine structurate care-ţi vor rămâne în cap încă de la primul concert.

Trec repejor la Handsome Furs înainte să plec la următorul party din seara asta. Pe scurt, cei doi membri ai trupei, Dan Boeckner şi Alexei Perry, i-au încântat pe toţi cei prezenţi aseară în Control cu vibraţii synth-punk şi cu o atitudine de bună dispoziţie care i-a însoţit pe tot parcursul concertului. Nu are cum să nu îţi placă o astfel de trupă care îţi aduce piese pe care le-ai putea asculta pe nesăturate dimineaţa la cafea sau la miezul nopţii pe un acoperiş de bloc. E genul acela de muzică atât de faină încât merge cu un pahar de vin la un party, dar se potriveşte la fix cu o porţie de spaghetti pe care nu o mai împarţi cu nimeni. Nu ştiu cât de relevantă e asocierea gastronomică, dar sentimentul pe care ţi-l lasă această trupă te face să o asociezi cu lucrurile care îţi plac (da, vinul şi pastele, tocmai mi-aţi făcut portretul robot). Scriu oricum subiectiv aşa că nu mă învinuiţi dacă nu vă dau informaţiile pe care le aşteptaţi. Preferatele mele sunt I’m Confused, Evangeline şi All We Want, Baby, Is Everything, dar mai toate compoziţiile lor sunt construite după reţeta care face ca un cântec să sune bine. Deşi au un sound complex, Handsome Furs sună foarte bine fără să te obosească sau să îţi lase impresia că deşi în realitate au fost zece piese, tu ai ascultat doar două. Un performance care primeşte nota maximă se obţine însă printr-o voce şi un instrumental bun, iar Handsome Furs a meritat din plin toate aplauzele de aseară.

Dacă cineva a mai ajuns cu cititul până la ultimele rânduri (felicitări, în primul rând), aş vrea să mai adaug că cei de la Uma Swan au un logo foarte fain şi că, dacă fac tricouri cu el, eu cumpăr sigur!

Toate aceste neajunsuri mă fac să-mi doresc Crăciun în jurul meu, lucru care se manifestă printr-o paletă destul de dubioasă de sentimente, trecând de la entuziasm nebun la nostalgie lacrimogenă, cu escală prin nerăbdare disperată. Am planificat deja bradul pe care îl voi împodobi în casă, locurile prin care voi agăța luminițe colorate și atacul pofticios pe care îl voi da în preajma bomboanelor de pom. Pe lângă asta, am un chef nebun să fac cadouri, și mai rău – să dau sfaturi și idei de cadouri. Pentru mine, cele mai potrivite și cele mai frumoase cadouri au fost întotdeauna cărțile, așadar, tind (și am avut întotdeauna tendința) să dăruiesc tot cărți, fie că este vorba de o aniversare, de un cadou de Crăciun sau de unul fără vreun motiv anume.

Deoarece uneori este destul de dificil să găsești un cadou potrivit, în timp util, fără a fi nevoit să suporți aglomerația specifică zilelor de dinainte de sărbători, m-am gândit că o mică mână de ajutor nu ar strica nimănui. Urmează inevitabil mica listă de sugestii de cărți care ar putea fi oferite diferitelor tipuri de persoane din mediul vostru înconjurător. Restrâng opțiunile la ceea ce oferă editurile și librăriile din România, deoarece, dacă ar fi să mă refer și la BookDepository sau la Amazon, lista asta ar fi una interminabilă. Să purcedem așadar, metodic și ordonat:

1. Cărți pentru mama

In cazul acesta, aș opta ori pentru un autor clasic, sau dimpotrivă, unul cât se poate de contemporan, cu care aș dori să-i fac cunoștință; cât și pentru o carte cu subiect istoric sau una de memorii. Dintre cărțile apărute destul de recent (dar nu exclusiv), aș alege:

Cartea întrebărilor – Ioana Pârvulescu (Humanitas)
Confesiunile unui cafegiu – Gheorghe Florescu (Humanitas)
Carte regală de bucate – Principesa Margareta a României (Curtea Veche)
Muzeul inocenței – Orhan Pamuk (Polirom)
Marea, marea – Iris Murdoch (Polirom)
Logodnica. Nuvele și povestiri – A.P.Cehov (Polirom)

2. Cărți pentru tata

In acest caz, cu puține excepții, tind să exclud acel gen de beletristică care ar putea să fie pe alocuri prea sentimental. In general, mă îndrept către rafturile de istorie, politică sau sociologie, dar nu numai. Este perfect atunci când știi exact care sunt sferele sale de interes, dacă nu, cu siguranță există câteva volume care ar putea să fie pe placul mai multor tipuri de tați. Spre exemplu:

Autobiografia lui Al Pacino (în dialog cu Lawrence Grobel) – Al Pacino, Lawrence Grobel (Publica)
Germanofilii - Lucian Boia (Humanitas)
Conceptele și istoriile lor – Reinhart Koselleck (Art)
Adio, arme – Ernest Hemingway (Polirom)
Abdicarea regelui Mihai – Mark László-Herbert (Humanitas)
Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea – Ștefan Lemny (Polirom)

3. Cărți pentru cea mai bună prietenă

In acest caz destul de special, eu aș dărui doar cărți care mi-au plăcut foarte mult și despre care sunt sigură că vor fi și pe placul ei, fie că sunt mici povești, albume de artă sau romane cuprinzătoare. Esențialul este să pot spune – vorba aceea – că bag mâna-n foc pentru gradul de awesomeness al cărții respective. Din ceea ce am citit mai recent (și nu numai), pot spune asta cu privire la următoarele:

Mecanica inimii – Mathias Malzieu (Nemira)
Eleganța ariciului – Muriel Barberry (Nemira)
Sora Katiei – Andres Barba (Vellant)
Zilele regelui – Filip Florian (Polirom)
Mecena și comanditari, artă și mesaj politic – Gabriel Badea-Păun (Noi Media Print)
Ultima gară – Jay Parini (Humanitas)

4. Cărți pentru un copil

Trebuie să recunosc faptul că sectorul acesta mi-este unul destul de necunoscut, însă nu am putut să nu observ pe rafturile librăriilor câteva cărți destinate copiilor (dar nu numai, dovadă fiind faptul că unele au aterizat și în biblioteca mea). Cărți care mi-au atras atenția fie prin grafica de calitate și prin subiectul abordat, fie datorită faptului că sunt o ediție mai specială a vreunei cărți mai celebre. Sunt convinsă că mulți copii s-ar bucura să găsească sub pom:

Iubirre – Dana Țocu (Vellant)
Istoria benzii desenate românești – Alexandru Ciubotariu (Vellant)
Care-i faza cu cititul – Liviu Papadima (Art)
Cele mai frumoase basme rusești (Polirom)
Yumi – Annelore Parot (Art)
Micul prinț. Ediție pop-up – Antoine de Saint-Exupéry (Rao)

5. Cărți pentru un adolescent

Exclud din start cărțile clasice, precum sunt cele din seriile Lord of The Rings sau Harry Potter, deoarece acestea au ajuns cu siguranță deja în mâinile majorității adolescenților. In sfere ocupate de recent ultra-popularizatele romane fantasy și/sau cu vampiri nu am nici un interes să intru, așa că îmi rămâne să ofer propuneri mai alternative, chiar dacă nu în natura lor, ci doar raportate la ceea ce se găsește în general pe rafturile cărților destinate adolescenților.

O sută de ani de zile la porțile Orientului – Ioan Groșan (Polirom)
Vând Kilometri – Mihai Barbu (Art)
Primii mei blugi – antologie (Art)
Generația X – Douglas Coupland (Humanitas)
Persepolis – Marjane Satrapi (Art)
Pisica pătrată – Alexandru Ciubotariu (Vellant)

6. Cărți pentru persoane nu foarte apropiate

A nu se citi persoane care nu prea sunt pe placul tău; este vorba doar de acei oameni pe care nu îi cunoști (încă) foarte bine, sau îi vezi destul de rar, și nu știi exact care sunt preferințele lor literare. In această categorie intră: noii prieteni, colegii de birou, rudele tale sau rudele lui/ei, care te invită acasă de Crăciun. Dacă nu poți nicicum să afli indicii privind preferințele lor – de la cineva, prin viu grai, sau prin intermediul rețelelor sociale – tot ce îți rămâne de făcut este să cauți acele cărți oarecum neutre, care pot fi pe placul mai multor tipuri de persoane. Spre exemplu:

Dragă Theo – Vincent van Gogh (Art)
Arhitectura fericirii – Alain de Botton (Vellant)
Casa de la Riverton – Kate Morton (Humanitas)
Exuvii – Simona Popescu (Polirom)
Nu vedeți nimic – Daniel Arasse (Art)
Seducătoarea din Florența – Salman Rushdie (Polirom)

In speranța că am atins câteva categorii importante de cititori/destinatari ai cadourilor și că sugestiile mele sunt de un oarecare folos, vă urez spor la cumpărături (cu cât mai matinale, cu atât mai puțin aglomerate), succes și inspirație în găsirea cadoului potrivit. Nu uitați să le împachetați frumos!

(UPDATE: Se pare că s-a îndurat Vanghelie și a adus puțin Crăciun și în sectorul 5 – am zărit câteva lumini și decorațiuni )

Încep cu sfârşitul, altfel nu ştiu cum. Nu e un film vesel, nu vreau să amăgesc pe nimeni, nu este vorba despre credinţa în magie şi nici despre cum ar putea ea schimba vieţile oamenilor. Firul poveştii urmează paşi ce tac, rotindu-se resemnat în jurul unor personaje ce nu au pe nimeni, trăiesc dintr-o cameră de hotel în alta, îşi mimează veselia prin nas roşu de cauciuc şi păpuşi de lemn; pentru ca atunci când nu mai există soluţii, să ajungă în vitrina prăfuită a unui magazin second-hand.

Un gest frumos, făcut cu simplitate, de-aici porneşte totul. Fetiţa primeşte o pereche de pantofi roşii de la omul ce ştie multe trucuri. Iar printr-o serie de împrejurări amuzante, ea prinde să creadă în puterea lui de a schimba lucrurile, chiar şi de a porni zăpada. Aşa că se agaţă de el şi primeşte un loc în viaţa omului veşnic călător, cu un geamantan şi o cuşcă cu un iepuroi alb. Pentru ea, el întreţine iluzia farmecului şi posibilitatea obţinerii lucrurilor doar printr-o batere de palme. Chiar şi când ajunge să prezinte într-o sală goală sau să facă reclamă într-o vitrină sau să spele maşini într-un atelier auto. Totul pentru ca ea să creadă în continuare.

Fata dezamăgeşte pe parcurs. Are gestul omului simplu de a împărţi o farfurie cu mâncare,dar atât. Nu vede şi nu întreabă nimic, îşi doreşte lucruri frumoase şi e convinsă că iluzionistul i le poate oferi pe toate.Numai că nici măcar aşa nu rămâne lângă el. Întâlneşte pe cineva şi pleacă. El ia alt tren, îşi aprinde o altă ţigară, eliberează iepurele şi se lasă de trucuri.

„ Iluzionistul” este o poveste despre resemnarea tăcută a oamenilor care nu-şi mai doresc nimic şi acceptă, în egală măsură, şi binele şi răul. Este un film cu o forţă vizuală foarte mare, respiră prin imagini şi culori, iar desenul animat este atât de apropiat de realitate, încât impactul asupra spectatorului este direct, fără ocolişuri.

Nu uitaţi, magicienii nu există.

Ziua a început cu o dimineaţă senină şi cu un soare care pătrundea prin draperiile cumpărate tocmai în speranţa că-mi vor apăra somnul de lumina atât de puternică din unele dimineţi. Eşec total, la ora 7 mă trezesc şi aştept să sune alarma setată abia peste o oră. Îmi fac în minte calcule, câte minute îmi trebuie pentru îmbrăcat, câte pentru micul dejun, câte pentru răsfoit câteva pagini din Moscova-Petuşki a lui Erofeev, câte minute îmi trebuie pentru toate astea înainte să plec la serviciu. Calcule inutile, nu mişc un deget.

Şi, uitând că nu e bine să trăim în trecut, rememorez cu nostalgie cele două zile de weekend pe care le-am petrecut în casă, cu mult ceai, muzică în surdină, cărţi şi câteva ore bune de teatru radiofonic.

Am descoperit acum câteva săptămâni un blog căruia, din lipsă de timp, abia zilele trecute i-am acordat importanţa pe care o merită din plin:  Teatrale. Un blog foarte bine structurat cu o arhivă impresionantă de piese de teatru radiofonic adaptate după operele unor scriitori pe care m-am bucurat să îi regăsesc şi aici: Cehov, Dostoievski, Shakespeare, Kafka, Eugen Ionescu, Molière, Mihail Sebastian, Mircea Eliade,  nelipsitul Caragiale,  şi lista continuă cu multe alte nume pe care va trebui să le descoperiţi voi.

Mi-am petrecut ore bune ascultând Steaua fără nume (Mihail Sebastian), Nouăsprezece trandafiri (Mircea Eliade), Apolodor, pinguinul călător (Gellu Naum) şi alte piese adaptate după diverse creaţii ale unora dintre cei mai buni dramaturgi sau prozatori ai literaturii.

Teatrul radiofonic te ţintuieşte în fotoliu ore în şir. Nu ai cum să pleci. Aproape că te simţi ca în sala de teatru. Închizi ochii şi eşti acolo. La un moment s-ar putea să-ţi aminteşti că la ora nouă trebuie să te întâlneşti cu un prieten. Calcule inutile, nu mişti un deget.

Nu daţi cu piatra pentru că m-am lungit cu vorba până nu citiţi recenzia. Iar aici mă simt obligată să vă avertizez că nu-i tocmai o recenzie ca la carte. Vorba tuturor celor care iubesc cărţile (şi-a Ionucăi): despre cărţi scriem subiectiv. Am terminat de citit Ministerul durerii, cartea Dubravkăi Ugrešić despre care a menţionat şi în cadrul conferinţei de la MŢR că-i ficţiune în întregime şi că yugo-nostalgia din carte nu-şi întinde braţele şi în realitate unde ar putea să se transforme într-un dor pentru Croaţia pe care Dubravka a părăsit-o în 1993. Dar nu se transformă, şi asta încercam, de fapt, să spun în fraza pe care am răsucit-o din condei de trei ori în mod nejustificat.

Mi-a plăcut, nu zic nu, dar eu Dubravkăi i-aş citi pe nerăsuflate o carte în care să îmi descrie doar pieţele şi străduţele din Amsterdam sau de oriunde altundeva din lume. Pentru că nu prea m-a convins subiectul reluat cumva mult prea facil la fiecare câteva pagini. Poate aş fi vrut să se prelungească şi să se desfăşoare altfel povestea studenţilor exilaţi şi reuniţi într-un grup care trece printr-un soi de terapie literară dusă de Tanja Luciä în încercarea de a reconstitui şi de a mai păstra ceva dintr-un trecut pe care însă nu toţi vor să şi-l amintească.

În mare, subiectul cam ăsta e şi nu prea-l poţi analiza în straturi şi substraturi. Doar încăpăţânarea mea şi-ar fi dorit să găsească ceva mai mult, dar nu neagă că e o carte faină din alte zece mii de puncte de vedere.

Articole asemănătoare:

1. Recenzie Fabrica de absolut – Karel Čapek Acum două seri am terminat de citit Fabrica de absolut a lui Karel Čapek. Îmi lipsise cumva genul acesta de carte pe care nu mai poţi să o laşi din... mai mult »...

Puţini ştiu, dar în Bucureşti a nins prima oară duminică, pe scena Teatrului Foarte Mic, în cadrul piesei „Ca pe tine însuţi”, despre care am ezitat mult dacă să scriu sau nu, deşi senzaţiile se află încă acolo, bine impregnate în ţesuturi şi memorie. Subiectul e unul simplu, în aparenţă – viaţa oamenilor fără casă,regulile după care trăiesc, ideile pe care le schimbă; însă ce surprinde este de fapt povestea din spatele concretului.
Decorul este aproape de basm, strat de zăpadă, fulgi căzând alene de undeva de la etaj, o lună schimbătoare, când grăsună şi galbenă, când un arc de cerc palid, roiuri de fluturi,marcând şi mai clar discrepanţa dintre peisaj şi oamenii ce îşi trăiesc viaţa acolo.
Realitatea e simplă, crudă şi statistică : „ În fiecare iarnă în Bucureşti mor 300 de oameni fără adăpost.”

Maria şi Ioan au reguli simple după care convieţuiesc : „ Nu mă atinge”, „Nu minţi”, „Nu însemnăm nimic unul pentru altul”, dar până şi în această lume cuvintele înseamnă, de fapt, altceva : „ îmi e frică”, „te iubesc”. Ei sunt pe stradă prin propria alegere, contrar accepţiunii generale că oamenii ajung pe străzi de nevoie. Maria oscilează între stări psihice extreme şi este puternic legată de două lumi, în timp ce Ioan, deşi îi spune că „ nimeni nu înseamnă nimic pentru nimeni”, încearcă să o păstreze cumva cu gândurile într-o lume reală şi simplă, trebuie să supravieţuiască iernii, să nu ajungă ca ceilalţi , cei ce mor îngheţaţi şi neobservaţi, ei trebuie să prindă primăvara.
Rafa este obosit de prea multă iubire, iată, deci, că şi ce-i prea mult strică, şi oamenii ajung în punct comun deşi vin din locuri diferite. Ioan îi ţine predici şi-i spune să se ierte pe sine,dar totul e prea încâlcit şi complicat, iar renunţarea pare singurul lucru capabil să-l scape. Cu toate astea, Rafa şi Maria descoperă că îşi pot ucide temerile chiar trăindu-le, trăindu-le cu ochii deschişi, conştienţi şi treji, asumându-şi de la început neimplicarea.

Piesa este excelentă, sub toate straturile tăcerii,ruşinii şi tristeţilor. Este un semnal de alarmă asupra indiferenţei noastre, noi cei care trecem şi nu ne uităm, nu observăm, nu ne întrebăm şi nu dăruim nimic, nici măcar o vorbă bună sau un pic de înţelegere

La baza poveştii stau doi oameni reali, cu care actorii au vorbit şi au învăţat rolurile din fapte reale, petrecute pe străzile pe care le ştim cu toţii, deşi suntem mereu grăbiţi.
În regia lui Radu Apostol, „Ca pe tine însuţi” este reprezentată cu succes de Mihai Gruia , Mihaela Rădescu şi Viorel Cojanu. Dialogul este fluid, emoţionant, grav sub un umor camuflat, iar jocul se încheagă poetic cu decorul şi muzica interpretată de Bogdan Burlăcianu.

Aş scrie mult mai mult,dar mergeţi şi vedeţi cu ochii voştri o poveste neghicită a oamenilor de lângă noi, a profunzimii ce se ascunde sub hainele jerpelite, a suferinţei,dorului, fricilor, singurătăţii şi iubirii.

Sau nu, mai bine vă scriu despre Simona Popescu. Sau despre cum mi-am regăsit eu plăcerea de a citi pe care am pierdut-o în anii petrecuţi într-un liceu cu profil de matematică. Sau despre cum facultatea de literatură nu a reparat nimic din toate acestea. Abia la masteratul de editare de carte am reînvăţat să descopăr literatura. Să-mi pară cu adevărat rău că am trecut, până la această vârstă, pe lângă mulţi autori fără să le citesc cel puţin o carte, dar să conştientizez că nu e timpul trecut şi că pot recupera.

Chiar dacă acum am mai puţin timp decât în anii trecuţi, am început să citesc aşa cum nu am ştiut niciodată. Am pierdut însă o parte din plăcerea aceea care ţinea poate şi de faptul că eram copil. Acum învăţ să citesc altfel, privesc diferit cărţile şi mă simt minunat în serile de lectură organizate uneori în ceainării sau cafenele. E o lume pe care o descopăr acum fără să simt că e prea târziu şi care m-a învăţat să iubesc cărţile încă din forma lor de manuscris.

Aş putea să vă mai povestesc despre Norman Manea, despre Nichita Danilov, Petru Cimpoeşu sau Matei Florian. Sau mai bine nu vă scriu despre nimeni şi merg să termin cartea Dubravkăi Ugrešić.

Articole asemănătoare:

1. Despre nimicuri şi dorinţe, timp şi Crăciun Mai e puţin şi se apropie Crăciunul. Spun că mai e puţin fără să ştiu, cu precizie, câte zile mai sunt. Timpul, aşa cum povesteam mai devreme cuiva drag într-o... mai mult »...

In momentul de față, în Europa există numeroase astfel de muzee: avangardiste, (post)moderne, contemporane, futuriste. Probabil cele mai cunoscute două exemple de muzee de acest fel sunt: Musée National d’Art Moderne, din Paris și Muzeul Guggenheim, din Bilbao.

Musée National d’Art Moderne este o parte integrantă a Centrului Pompidou, inaugurat în anul 1977. Clădirea a fost proiectată de către Renzo Piano și Richard Rogers, într-un stil cât se poate de industrial și high-tech (mai ales pentru acea vreme), bazându-se pe alăturarea dintre oțel, sticlă și beton. Inaugurarea acestui centru a revoluționat imaginea generală a muzeelor, făcându-le mult mai accesibile publicului și mult mai ancorate în viața urbană. Muzeul găzduiește o colecție impresionantă de artă modernă și contemporană, printre care se numără lucrări de: Picasso, Braque, Duchamp, Chagall, Modigliani, Klee, Magritte, Dali, Brâncuși, Warhol, Starck și mulți alții.

Muzeul Guggenheim din Bilbao a fost proiectat de către arhitectul canadiano-american Frank Gehry, care o definește prin următoarea sintagmă: “the randomness of the curves are designed to catch the light”. A fost inaugurat în anul 1997 și reprezintă una dintre cele mai celebre creații arhitecturale din ultimele decenii. Este un colos neregulat, însă extrem de armonios, care imită parcă formele unei nave; realizat din titan, sticlă și calcar. Ca o curiozitate – muzeul găzduiește o singură expoziție permanentă – o serie de sculpturi semnate de Richard Serra.

Inafara acestor două muzee iconice, mai există în orașe mai mari sau mai mici din Europa, numeroase alte asemenea spații surprinzătoare. Voi trece acum în revistă câteva dintre acestea.

Kunsthaus Graz sau Muzeul de Artă din Graz, creat de arhitecții Peter Cook și Colin Fournier, a fost inaugurat în 2003, în același an în care orașul a avut statutul de Capitală Culturală Europeană. Realizarea face parte din curentul arhitecturii de tip blob, care denominează designul și arhitectura realizate cu ajutorul unui software, prin care se creează aceste forme noi, neobișnuite, bazate pe jocuri de volumetrii și forme rotunjite, organice, celulare, care par să sfideze toate legile gravitației. De asemenea, reușește să se integreze, într-o manieră deloc deranjantă, într-un spațiu constituit din monumente istorice.

Muzeul Evreiesc din Berlin (Jüdisches Museum Berlin) este format din două clădiri: Kollegienhaus – corpul vechi, care datează din secolul al XVII-lea; și corpul nou, proiectat de Daniel Libeskind – construit pentru găzduirea muzeului, care a fost inaugurat în anul 2001. Structura are forma unui zig-zag uriaș de oțel și beton, prevăzut cu ferestre neregulate; și este accesibilă publicului doar prin intermediul unui tunel subteran. Arhitectul spune despre lucrarea sa : the Berlin Museum is right on Lindenstrasse, and it’s connected with all the Germans and Jews, the famous Germans, famous Jews, but also the hundreds of thousands of others who are not so famous, who lived around that site, suffered, and are part of the site.

Muzeul Ludwig din Köln găzduiește o mare parte a colecției de artă deținute de către Peter și Irene Ludwig și donate în 1976 orașului, care reunește, pe lângă importante opere de factură suprarealistă, abstractă, expresionistă sau Pop-Art, și una dintre cele mai mari colecții europene de lucrări semnate de către Picasso. Colecția acoperă majoritatea curentelor artistice ale secolului XX. Construit în 1986, după un proiect care prevedea un spațiu destinat pentru două muzee. Din 2001, după mutarea Muzeului Wallraf-Richartz într-o nouă cladire, Muzeul Ludwig este singurul care ocupă impunătoarea construcție aflată în vecinătatea catedralei.

Muzeul Leopold, din Viena, face parte din complexul Museums Quartier, care reunește câteva dintre cele mai importante muzee ale orașului. Construcția este una simplă, cubică, dezvoltată atât în înălțime, cât și în adâncime; a cărei suprafață plană este întreruptă doar de prezența sporadică a ferestrelor de dimensiuni neregulate. Muzeul găzduiește cea mai mare colecție de lucrări ale lui Egon Schiele, dar și alte creații importante din istoria picturii austriece, de la Secession la Expresionism.

Aflat în același complex, Muzeul Mumok (Museum Moderner Kunst) este un monolit de culoarea antracitului, o structură omogenă, care pare lipsită de fundație, a cărei fațadă uniformă, formată din alăturări de pătrate și dreptunghiuri, este străpunsă de mici nișe care permit pătrunderea difuză a luminii naturale. Muzeul actual, redeschis în această formă în anul 2001, găzduiește o colecție numeroasă de lucrări de artă modernă și contemporană, din diferite părți ale lumii.

O listă completă a arhitecturii contemporane destinată muzeelor ar ocupa probabil numeroase pagini. Mai merită însă amintite o serie de muzee mai mici, însă la fel de valoroase, prin caracterul lor deosebit. Unul dintre acestea este Muzeul BEGO, din Castelfiorentino, destinat găzduirii celor două tabernacole grandioase create de către pictorul renascentist Benozzo Gozzoli. Nu trebuie uitat nici Muzeul Dali, aflat în orașul natal al artistului – Figueres; sau complexul muzeal de artă modernă și contemporană din Groninger. De asemenea, abordări originale din punct de vedere arhitectonic, putem observa în cazul Neue Staatsgalerie, din Stuttgart; Hayward Gallery, din Londra; și Centre Pompidou, din Metz. Imaginile acestora le puteți vedea în galeriile de mai jos. Cu siguranță mai există încă alte muzee la fel de interesante din punct de vedere arhitectonic, pe care le-am omis, dar pe care le puteți semnala voi și aduce în atenție.

*sursa fotografiilor: wikipedia.org

Primul pe listă: TheDieline.com

TheDieline.com este (nu doar) un site cu, despre şi pentru ambalaje (cam nefericit termenul în limba romană, de aceea package design este mai potrivit).

Apărut în urmă cu doar 3 ani, the Dieline a ajuns cel mai important loc de întâlnire al industriei de package design din lume, o galerie online în care orice agenţie/designer îşi doreşte să ajungă, locul în care poți să vezi cele mai noi şi mai apreciate “€œpiese” ale momentului.

Toate articolele sunt însoţite de numele designerului şi de un mic “€œinsight” pentru proiect, precum şi de comentariile comunităţii (cred că numărul de like-uri de pe facebook a devenit noul instrument de măsurare a popularităţii unui design).

Este foarte interesant pentru un outsider, cum sunt eu, să observ, dincolo de design-ul grafic, faptul că package design presupune mult mai mult:
- protecţie fizică şi chimică
- utilizarea şi comprimarea cât mai eficientă a spaţiului (primul lucru care îmi vine în cap aici este ikea)
- ergonomie în manipulare şi depozitare
- marketing şi comunicare
(pentru mai multe detalii despre package design – wikipedia)

Site-ul este structurat destul de bine, în pagina de filtre există posibilitatea de a vizualiza proiectele pe ţări, industrii sau materiale. Partea şi mai bună este RSS-ul full.

Recunosc că, de cele mai multe ori, citesc în diagonală site-ul, dar nu există zi în care să nu găsesc un ambalaj ingenios sau foarte bine desenat. Pentru mine, TheDieline este o evadare din internetul conţinutului şi informaţiei într-o lume a culorilor, formelor şi senzaţiilor. Îmi doresc să găsesc mult mai mulţi designeri și proiecte din România pe Dieline, pentru că avem destule mişto şi aici.

Recomand The Dieline profesioniştilor din industrie, studenţilor şi, de ce nu, tuturor celor care caută o evadare virtuală în lumea culorilor.

NOTA: Citiţi cu atenţie eticheta şi termenul de valabilitate al produselor!

Cu toate că se anunţă zile friguroase şi din ce în ce mai scurte, noi avem o propunere pentru week-end. Să căutaţi în rafturile bibliotecii cărţi pe care le-aţi citit de mai multe ori şi pe care le aveţi în exemplar dublu sau atlase, enciclopedii, dicţionare pe care nu le mai folosiţi, să le ştergeţi de praf, să zâmbiţi amintirilor stârnite de ele , apoi să le faceţi pachet şi să mergeţi cu ele în Shift (Str. Eremia Grigorescu, nr. 17), la mansardă.

Acolo, cei din asociaţia Paspartu vă vor aştepta cu braţele deschise, atât sâmbătă cât şi duminică, pentru a prelua cărţile donate. Mai târziu ele vor lua drumul bibliotecii din oraşul Băicoi, unde vor fi pipăite, admirate şi citite de copii.
Proiectul se numeşte „Carte peste carte”, este la a doua ediţie şi se va desfăşura sâmbătă de la 13:00 la 18:00 şi duminică între 13:00 şi 16:00

Ernest Hemingway spunea, în romanul său – Fiesta, că lucrurile se simt diferit și mult mai intens în timpul nopții (sau, mă rog, ceva asemănător). Probabil pentru fiecare dintre noi, muzica are o altă însemnătate atunci când este ascultată la lăsarea întunericului. Ea poate, fie să contribuie la atmosfera melancolică și introspectivă a amurgului, fie să aducă de departe, din adâncul memoriei, momente frumoase asociate cu o anumită melodie.

Am așteptat cu nerăbdare și curiozitate nou volum semnat de Ishiguro, cu atât mai mult acesta, deoarece este vorba de un volum de povestiri – gen care mie îmi este cât se poate de simpatic. După cum ne-a obișnuit deja cu romanele sale, Ishiguro ne introduce, de la primele pagini, într-o atmosferă cât se poate de intimă, dar apăsătoare – din pricina sentimentelor de ratare, angoasă, dor sau nostalgie. Titlul rezumă și ilustrează cât se poate de bine conținutul cărții.

Cele cinci povestiri, cele cinci voci ar putea fi una și aceeași: a muzicianului ratat, dar resemnat, care crede încă în miracolul muzicii; pus într-o situație nostalgico-introspectivă, cu prilejul unei întâlniri cu semnificații adânci. Personajele sunt cât se poate de firești, situațiile și sentimentul de La vie est ailleurs, de asemenea. Lucruri care fac din lectura cărții un exercițiu de empatie, de înțelegere și de analiză a propriilor speranțe și deziluzii.

Intre paginile sale, Ishiguro a inserat mai multe tablouri. Primul este reprezentat de întâlnirea dintre un chitarist polonez și un muzician celebru (idolul din tinerețe al mamei sale), dar bătrân și în pragul divorțului, care împart momentul unei ultime serenade pe un canal venețian. Al doilea reunește un profesor cu o carieră deloc mulțumitoare, care își vizitează vechii prieteni – acum căsătoriți și destul de frustrați de viața lor, care petrec împreună câteva zile tragi-comice de midlife crisis; pe fondul antitezei dintre visele tinereții și angoasele caracteristice vieții de adult. Al treilea tablou – Malvern Hills, pune laolaltă două vârste opuse, care împărtășesc aceeași condiție: viața boemă de muzician, cu lipsuri și neîmpliniri și eterna dorință de faimă și neîngrădire. In cea de-a patra povestire o regăsim pe soția muzicianului din prima povestire, acum după momentul divorțului, aflată într-un hotel de lux, unde se recuperează după o operație estetică, în compania (întâmplătoare, dar surprinzător de agreabilă) unui saxofonist lipsit de succes și nemulțumit de înfățișare. Ultima povestire este cea a celor doi violonceliști, unul cu o carieră și abilități reale, celălalt – imaginare; care, pentru o perioadă, lucrează împreună la șlefuirea abilităților native, pe fundalul romantic al muzicii de cameră.

De această dată, Ishiguro m-a surprins cu o doză considerabilă de umor și ironie, poate chiar autoironie, dacă ne gândim la faptul că el însuși și-a dorit o carieră de muzician – vis neîmplinit, dar care l-a condus însă spre adevărata lui abilitate nativă – scrisul.
Unii i-au reproșat volumului redundanța sau lipsa de substanță, alții l-au plasat, din punct de vedere calitativ, sub celelalte creații ale lui Ishiguro sau l-au acuzat de infiltrații de natură clișeistică. Pentru mine însă, cartea a fost ca:

- o cupă de înghețată cu multe globuri, cu diferite culori și arome, administrată terapeutic, în caz de dor și melancolie
- o supă caldă, într-o zi de toamnă, când toate ți-au mers prost, ai uitat umbrela acasă și te-a mai și stropit un șofer neatent la semafor
- o bol imens cu cartofi prăjiți, într-o seară în care ești oricum atât de nemulțumit de tine, încât nu mai contează numărul de calorii pe care îl ingerezi

Cam exclusiv gastronomice senzațiile astea…în esență, cartea este ca un rău care face bine, sau ca un bine care se așează amical lângă rău, nereușind să îl dea la o parte, însă afișăndu-i un zâmbet complice.

Articole asemănătoare:

1. Documentare/filme despre muzică De-a lungul timpului am văzut o serie de documentare axate pe viața și activitatea vreunui muzician sau vreunei trupe celebre; precum și filme biografice sau pseudo-biografice pe același subiect. Multe... mai mult »...

Se naşte în localitatea Casimcea, din judeţul Tulcea. Studiile le urmează la Bucureşti, în primă instanţă în cadrul Şcolii de Arte şi Meserii, înscriindu-se apoi la Academia de Arte Frumoase, unde îi are ca profesori pe Dimitrie Paciurea şi pe Frederic Storck. Formarea sa artistică este desăvârşită prin studiile continuate la Paris, între anii 1915-1916, în cadrul Academiei Julian, şi de asemenea prin frecventarea atelierului sculptorului Antoine Bourdelle , care va exercita o influenţă asupra acestuia, pe toată perioada activităţii sale artistice. Expune pentru prima oară la Bucureşti, în anul 1915, fiind apoi o prezenţă constantă în cadrul expoziţiilor diverselor societăţi, precum: “Tinerimea Artistică”, “Arta Română”, sau în cadrul Salonului Oficial şi al “Expoziţiei Artiştilor în Viaţă” .

Este trimis pe front în Primul Război Mondial, unde intră în contact cu ceilalţi artişti mobilizaţi la Marele Cartier General, alături de care va pune ulterior bazele societăţii “Arta Română”. În urma experienţelor războiului, creaţia sa se centrează în direcţia temelor şi imaginilor cu caracter eroic.

Realizează o serie de monumente bazate pe această tematică, atât în ţară, cât şi în străinătate. Astfel, realizează la Viena “Monumentul ostaşilor români căzuti între 1916-1918 în Austria”, “Monumentul soldaţilor români” – foştii prizonieri din regiunea Saar, monument aflat în Franţa, la Diense. În spaţiul românesc, realizează lucrările “Monumentul infanteriei”, “Monumentul soldaţilor francezi căzuti în România” şi “Monumentul ceferiştilor căzuti în Primul Război Mondial”, monument realizat în colaborare cu Cornel Medrea. A mai colaborat cu acesta la reliefurile care împodobesc Mausoleul de la Mărăşeşti.

Jalea a fost preocupat, pe lânga tematica eroică, de cea mitologică, temă recurentă de-a lungul creaţiei sale. Realizează astfel, numeroase compoziţii şi statuete alegorice, precum “Pegas”, “Prometeu”, “Venus aurea”, “Hercule doborând centaurul”, “Faun cântând”, şi poate cea mai reprezentativă lucrare a sa – “Arcaş odihnindu-se”. Dintre lucrările de portretistică, se evidenţiază autoportretul său, şi portretele lui George Enescu şi al lui Spiru Haret, împreună cu statuile care îi reprezintă pe Decebal şi pe Mircea cel Batrân. Arta sa este străbătută de sentimentul glorificării, şi de ataşamentul faţă de idealurile clasice, de personalităţile şi evenimentele istorice de referinţă. În compozitiile sale utilizează diverse structuri compoziţionale, de la cele piramidale, la cele sinusoidale, precum și structuri complexe şi interferate .

Jalea realizează o îmbinare de realism şi alegorie, de imagini dinamice şi statice, iar sentimentele degajate de lucrările sale sunt de expresivitate, echilibru, armonie şi tensiune. Jalea nu efectuat o activitate didactică în cadrul vreunei şcoli sau academii, însă a avut elevi particulari, printre care şi pe Principesa Ileana a României. Lucrările sale s-au bucurat de o deosebită apreciere, lucru certificat de participarea şi remarcarea sa la nenumărate expoziţii naționale și internaționale, precum şi de prezenţa sa în numeroase colecţii particulare ale vremii. A avut parte şi de recunoaştere oficială, primind distincţia de Artist al Poporului, preşedinţia Uniunii Artiştilor Plastici, precum şi statutul de membru al Academiei Române.

Articole asemănătoare:

1. Dimitrie Paciurea (1873-1932) Opera sa a fost considerată ca reprezentând momentul de vârf al sculpturii româneşti. Arta sa se află la interferenţa dintre clasicism şi modernism. Paciurea s-a născut la 2 noiembrie 1873... mai mult »...

Ideea de la care pleacă această carte te face să vrei să citeşti mai departe. Inginerul Marek construieşte un carburator în încercarea de a arde complet materia şi… reuşeşte. Materia arsă în întregime dă energie, dar şi altceva la care Marek nu se aşteptase. Conform celor mai răspândite credinţe, Dumnezeu se află în tot şi în toate. Aşa că atunci când Marek reuşeşte să ardă un cărbune în întregime, Absolutul este eliberat în lume. Îmi place cumva mult mai mult cum sună titlul englezesc (The Absolute at Large) pentru că transmite mai bine forţa şi dimensiunea incomensurabilă a acestei forţe. Un Dumnezeu liber, o putere creatoare eliberată deodată în lume şi care nu mai are în ce lucruri să se întoarcă, un Dumnezeu cu care oamenii nu ştiu ce să facă aşa că se declanşează cel mai mare război al religiilor: fiecare stat va dori să şi-l asume, Biserica ar dori să-l canonizeze, se va trece la tot soiul de acţiuni pentru a controla această forţă care nu poate fi lăsată în libertate.

Absolutul duce la o supra-producţie care face ca economia să se prăbuşească. În lume se dezlănţuie haosul şi doar în unele zone, aşa cum veţi vedea când (şi nu „dacă”) veţi citi cartea, se mai păstrează aceeaşi linişte de dinaintea eliberării Absolutului şi în care Dumnezeu continuă să rămână „la locul lui”. Ceea ce mă încântă la astfel de cărţi este şirul de întrebări şi răspunsuri pe care îl declanşează. În plus, îţi dai seama că dintr-un anumit punct de vedere, anumite lucruri din roman s-au întâmplat deja de-a lungul istoriei. Problema nu este, aşa cum scria chiar autorul, că există mai mulţi dumnezei, problema apare atunci când crezi că cel care se închină la alt dumnezeu este un om rău.

Articole asemănătoare:

1. Recenzie Ministerul durerii – Dubravka Ugrešić Zilele trecute mi-am şters contul de pe Good Reads. Mă cam întinsesem, ce-i drept, în toată blogosfera şi stratosfera şi mi-a trecut prin cap că-mi ajunge contul de pe Shelfari.... mai mult »...

De fiecare dată când ajung la un eveniment aici, îmi doresc nişte benzi rulante care să mă ducă direct la intrare. Nu pentru că mi-ar fi lene să merg, ci pentru că întotdeauna mi s-a părut meschină distanţa aceea de la porţile care amintesc de o închisoare şi până la construcţia propriu-zisă. Ajungem în sfârşit la târg şi ne oprim pentru două minute să privim marea de oameni care a inundat toate etajele şi toate standurile.

Încercăm să ne organizăm şi să le luăm cumva la rând. Facem de două ori acelaşi traseu la parter până găsim într-un colţ editura Art şi tot de două ori încercăm să ne oprim puţin la standul editurii Humanitas, fără succes însă. Cineva a făcut cu siguranţă o greşeală şi a programat mai multe lansări de carte în acelaşi timp. Aşa că acum îţi e destul de greu să vezi ce cărţi sunt pe rafturi din cauza grupurilor de aproximativ 50-60 de oameni adunaţi în jurul unor autori pe care nu ai cum să îi vezi şi nici nu îi auzi pentru că de la editura vecină se aude vorbind la microfon un alt autor sau moderator.

Abandonăm destul de repede parterul şi luăm la rând editurile de la primul şi al doilea etaj. Edituri micuţe pe care le uit în fiecare an şi de care în fiecare an am impresia că aud pentru prima oară. Încerc să găsesc şi câteva cărţi aduse de librăria Jumătatea plină. Citisem undeva pe net că vor fi prezenţi. Renunţ repede să-i mai caut. Zece standuri cu edituri creştine, câteva cu accesorii hand-made şi o reproducere înfiorătoare a florei şi a faunei din Delta Dunării undeva la etajul 1 sau 2.

Poate asta m-a deranjat cel mai mult anul acesta la târgul de carte pe care l-am aşteptat cu entuziasm. Trecând peste aglomeraţie, peste imposibilitatea de a căuta cărţi şi peste reducerile nesemnificative ale multor edituri, nu are cum să nu te deranjeze un anumit aspect: cum de n-am ratat pelicanii împăiaţi, dar abia am găsit editura Art?

Articole asemănătoare:

1. Gaudeamus 2010 – o perspectivă De câțiva ani încoace mă întreb “oare cum este Gaudeamus-ul de la București?”. Poate pentru că cel de la Cluj este considerabil mai restrâns și mai sărac în oferta de... mai mult »...
2. Să vorbim puţin despre autori. Dar doar puţin. Astăzi am experimentat prima mea aburire de ochelari. Asta în timp ce îl citeam pe Teodor Dună. Ochelarii mi s-au aburit însă de la cafea. Aş putea să încep prin... mai mult »...
3. Despre cafenele Scriu acest articol dintr-o cafenea California Coffee din centrul Budapestei, cu un Latte mare în față și vedere la catedrala Sf. Ștefan. Mă gândesc că ăsta este un lucru care... mai mult »...

Drum pe care l-am făcut a doua zi, timp de o oră și jumătate, sau mai exact – preț de vreo 70 de pagini dintr-un volum de Ishiguro. Mi-am propus ca prima zi să fie dedicată în principal shopping spree-ului, profitând de ora la care majoritatea oamenilor sunt la birou, la școală sau pe unde altundeva mai au ei treabă de luni până vineri.

A fost copleșitoare senzația pe care am avut-o atunci când am intrat în imensa (ok, și odioasa) cupolă care e Romexpo. Copleșitoare la nivel de “wow, n-am văzut atâtea cărți la un loc niciodată”. M-am oprit în capul scărilor pentru a pune la punct strategia cu care urma să atac standurile: frontală, circulară, directă sau prin învăluire. Am ales să merg dinspre margine înspre centru, pe modelul straturilor. Printre primele standuri care mi-au atras atenția a fost cel de la Curtea Veche, care s-a dovedit a fi chiar cel mai frumos stand de acolo: print-uri cu coperte de carte înrămate, rafturi aerisite și bine proporționate, pereți tapetați cu pagini de carte. Fiindcă am plecat cu un soi de listă, știam exact ce caut și de unde, așa că am plecat de la Curtea Veche cu romanul Adinei Rosetti – Deadline și ce cel al Irinei Denejkina – Vodca-Cola. A urmat standul Humanitas, de unde am plecat cu două volume semnate de Lucian Boia, ultima carte a Ioanei Pârvulescu și romanul Ravensbruck. Am dat o raită și pe la editura Art, de unde am cules volumul de scrisori semnate de Vincent van Gogh – Dragă Theo și cea mai recentă apariție din seria “Prima mea…”, și anume Prima mea călătorie în străinătate. După un periplu pe la edituri mai mult sau mai puțin obscure, am ajuns la All, unde am achiziționat romanul lui Ingo Schulze – Adam și Evelyn, doar datorită copertei extrem de cute (hope it’s any good).

Am ajuns apoi la standul editurii Vellant, stand care era și el foarte frumos amenajat. Am mers acolo croită să iau Arhitectura fericirii, semnată de Alain de Botton, însă după discuția avută cu o domnișoară foarte drăguță de la editură, am plecat de acolo și cu Transgresiuni – Ofensele artei, pe care abia aștept să o citesc. Cam asta a fost prima zi de târg, pure shopping bliss, pentru a evita aglomerația din timpul week-end-ului, și inevitabilul discomfort pe care mi l-ar fi produs sâmbătă – zi de lansări și evenimente, o geantă și două pungi cu cărți.

Astăzi, am ajuns acolo la timp pentru lansarea volumului Ioanei Pârvulescu – Cartea întrebărilor. Mi-am dorit foarte mult să o văd/ascult pe doamna Pârvulescu, încă de la prima carte semnată de ea pe care am citit-o. Am ascultat-o vorbind despre carte, citind un pasaj din ea și am plecat de acolo cu un zâmbet până la urechi și o carte cu autograf. A urmat, la standul Polirom, lansarea volumului Muzeul inocenței, în cadrul căreia am avut posibilitatea să îl ascult pe Cezar Paul Bădescu, un alt scriitor pe care îmi doream de mult să-l văd. Cu toate că am spus că astăzi nu voi mai cumpăra nimic, bineînțeles că nu am reușit să mă abțin, și mi-am umplut geanta cu: Péter Esterházy – O femeie, Magda Mihăileanu – François Truffaut, bărbatul care iubea filmele, Carte regală de bucate – semnată de Principesa Margareta și o mică lectură de metrou – Noile mitologii.

Pentru a trasa câteva lucruri și observații generale, dar și cât se poate de subiective:

- cele mai frumoase standuri: Curtea Veche, Vellant, Publica, Art
- cele mai considerabile discount-uri: Curtea Veche
- cea mai bogată ofertă de carte: Humanitas, Polirom, Nemira
- standurile librăriilor nu sunt foarte potrivite pentru lansări de carte, din motive de aglomerație, gălăgie și spațiu cu dimensiuni reduse
- în continuare, cel mai mare succes pare să îl aibă standul Adevărul, lucru pe care nu prea îl înțeleg, atâta timp cât ei au numeroase librării și puncte de distribuție proprii prin oraș
- multe noutăți și lansări de carte la principalele librării, pe toată durata târgului (mai multe detalii găsiți pe site-urile Humanitas, Polirom, Curtea Veche, Cartea Românească, Vellant, Art și alte asemenea)
- foarte multe librării obscure sau de-a dreptul dubioase pe la nivelul 2 și 3
- Romexpo este departe, este foarte, foarte departe

Mai sunt încă două zile de târg, în care puteți să mergeți, să vizitați, să cumpărați cărți sau să asistați la lansări de carte. All in all, mie mi-a plăcut, în primul rând deoarece oferta este într-adevăr bogată; discounturile, chiar dacă nu sunt foarte mari, sunt oricând binevenite; iar atmosfera…eu o găsesc minunată – o mulțime de oameni de toate vârstele, cu pungi pline cu cărți și zâmbete pe buze.

La final – book porn, intitulat “Gaudeamus 2010 – Captura”

Articole asemănătoare:

1. Despre neplăcerea de a fi mers la Gaudeamus 2010 Sâmbătă, 21 noiembrie 2010, Piaţa Romană. E frig, mai frig decât era dimineaţă şi în staţia de autobuz de la coloane s-au strâns deja cam douăzeci de oameni. „Te pomeneşti... mai mult »...

Piesa lui Francis Veber tratează tema prostiei şi pleacă de la ideea unui dineu organizat de mai mulţi prieteni intelectuali care se distrează pe seama invitaţilor aleşi cu mare grijă: cu cât mai proşti, cu atât mai mare hazul. Un umor perfect construit descrie cel mai bine un spectacol care te va binedispune timp de o oră şi circa patruzeci de minute.

Prostul invitat pentru dineul dintr-o seară de miercuri va ajunge în cele din urmă să îi dea o lecţie importantă chiar intelectualului care l-a selectat cu mare grijă dintr-o mare de oameni mai puţin… destoinici.

Formidabilă este şi maniera în care toate replicile se înlănţuie şi care produce un efect umoristic dificil de egalat. Filmul „Le Diner de Cons” a avut ca punct aceeaşi piesă de teatru scrisă în 1993 şi a câştigat premiul César la categoria cel mai bun scenariu.

Spectacolul se joacă pentru ultima oară în acest an pe data de 4 decembrie şi este, fără îndoială, una dintre piesele care va continua să aducă în sală iubitori ai teatrului care să-şi promită la sfârşitul piesei că vor veni să vadă spectacolul şi a doua oară. Eu sunt unul dintre ei.

Fotografia a fost preluată de pe site-ul TNB.

Articole asemănătoare:

1. Concert Nouvelle Vague ...
2. Concert Rammstein @ Budapest In 16 martie 2010 mi-a fost dat să văd ceea ce a câștigat pe deplin titlul de cel mai mișto concert pe care l-am văzut până acum – Rammstein, la... mai mult »...

Articole asemănătoare:

1. Concert Yann Tiersen ...
2. Concert Rammstein @ Budapest In 16 martie 2010 mi-a fost dat să văd ceea ce a câștigat pe deplin titlul de cel mai mișto concert pe care l-am văzut până acum – Rammstein, la... mai mult »...

In perioada 11 noiembrie 2010 – 16 ianuarie 2011, Muzeul Național de Artă al României găzduiește expoziția temporară Operele ruseşti în zorii Baletelor Ruseşti 1901-1913. Expoziția prezintă peste 80 de costume de scenă, create pentru unele dintre operele montate de Sergei Diaghilev, la Paris, la începutul secolului trecut.

Sergei Diaghilev (1872-1929) a fost critic de artă, impresar artistic și mai târziu, fondatorul companiei Ballets Russes, care a revoluționat lumea baletului, prin intermediul montajelor îndrăznețe, distribuției de excepție (inițial, o parte dintre membri proveneau de la compania de Balet Imperial de la Sankt-Petersburg), și a colaborărilor inedite cu coregrafi, scenariști, compozitori și artiști celebri. Spre exemplu, printre cei care au creat decoruri și costume de scenă de-a lungul timpului pentru compania Ballets Russes se numără Picasso, Matisse și Coco Chanel.

Majoritatea pieselor din expoziţia de la Bucureşti au fost expuse public pentru prima dată în perioada decembrie 2009 – mai 2010 la Moulins, la Centrul Naţional de Costume de Scenă, cu ocazia centenarului Baletelor Ruseşti ale lui Diaghilev şi a anului Franţa-Rusia 2010.

Toate piesele prezentate în expoziţie provin de la Centrul Naţional al Costumului de Scenă din Moulins (CNCS) – prima instituţie din lume consacrată în exclusivitate conservării patrimoniului material al artelor spectacolului (teatru, operă, dans etc.), mai exact costumelor şi decorurilor. Centrul a fost inaugurat pe 1 iulie 2006 şi este prezidat de creatorul de modă Christian Lacroix.*

In cadrul expoziției sunt prezentate costume cu un puternic specific rusesc, care au fost folosite pentru producțiile cu caracter istoric sau legendar, create de diferiți compozitori ruși. Putem vedea, așadar, costume create pentru opera Boris Godunov, Hovașcina (Modest Mussorgsky), Ivan cel Groaznic (sau Fata din Pskov) și Snegurocika. Aceste costume, deși create la începutul secolului, au fost utilizate în cadrul Operei din Paris sau la Palais Garnier, până în anii ’80. Datorită faptului că au fost create de artiști celebri precum Ivan Bilibin, Léon Bakst, Feodor Fedorovski, Aleksandr Golovin și Félix Fournery; și sunt veridice din punct de vedere etnografic, aceste piese reprezintă mici bucăți de istorie.

Puteți vedea în cadrule expoziției costume dintre cele mai diferite: de la costume țărănești, realizate din stofă, cu numeroase motive geometrice și florale; până la somptuoase costume imperiale sau militare, cu broderii bogate și montură din pietre prețioase. Impresionant este și spațiul expozițional, care este un semn că muzeologia românească poate să atingă standarde mai…occidentale: panouri și broșuri informative/explicative coerente și utile, lumina corect distribuită, fundal întunecat, care pune bine in atenție exponatele și multe altele, pe care vă invit să le descoperiți voi acolo. Dacă aveți copii sau frați mai mici, nu îi lăsați acasă – în ultima sală există un spațiu informativ-interactiv, bazat pe tematica expoziției, care cu siguranță îi va încânta și îi va face curioși să afle mai multe despre costumele și baletul rusesc.

*Sursa citat: www.mnar.arts.ro

Articole asemănătoare:

1. Expoziție Korniss Péter Muzeul de Artă din Cluj-Napoca găzduiește din 3 martie până în 4 aprilie expoziția fotografică a  artistului maghiar Korniss Péter. Artistul este membru în consiliile administrative ale Fundației W. Eugene... mai mult »...
2. Expoziție de fotografie – Jan Saudek Probabil cel mai celebru fotograf contemporan ceh, inspirat la începutul carierei de către Edward Steichen; admirator al lui Federico Felinni, convins de faptul că în fiecare persoană zace un mic... mai mult »...

“If a photograpy does not tell a story it’s not a photography. Perhaps it’s the story of all of our thoughts, those that become public and challenge conventional wisdom and those who remain confined by shame” (Jan Saudek)

Fotografiile sale sunt frumoase fără a avea intenția de a înfățișa imagini frumoase. Lumea lui Saudek pare o imensă butaforie, colorată de personaje de circ, carnaval și teatru macabru. Arta lui ar putea inaugura un nou curent artistic, care ar îngloba exuberanța și decadența barocă, alături de puternica simbolistică și poezie a suprarealismului.

Lumea lui Saudek este una preponderent feminină. Aici, femeia este: seducătoare, promiscuă, supraponderală, tânără sau foarte bătrână, exotică și provocatoare, candidă și suavă. Esențialmente, femeia este trup, nuditate și transparență, în toate formele sale: absurde, comice, ironice, erotice sau chiar șocante. Dincolo de aspectul lor abstract, ireal și atemporal, până la urmă, Saudek nu face decât intervenții (ce-i drept, absolut fascinante) asupra unor imagini și motive cât se poate de mundane: iubirea, relațiile interumane, fetișurile și perversiunile sau relația dintre om și timp.

Câteva dintre fotografiile sale sunt expuse pe parcursul acestei luni în foaierul Teatrul de Operetă. Vă invit, așadar, să mergeți acolo, să le priviți, să descoperiți lumea fascinantă a lui Saudek și să vă bucurați de prezența unor lucrări de referință ale fotografiei contemporane.

(sursa foto: www.saudek.com)

Articole asemănătoare:

1. Expoziție Korniss Péter Muzeul de Artă din Cluj-Napoca găzduiește din 3 martie până în 4 aprilie expoziția fotografică a  artistului maghiar Korniss Péter. Artistul este membru în consiliile administrative ale Fundației W. Eugene... mai mult »...
2. Muzeul de Fotografie Recent, am descoperit un site care mi-a plăcut foarte mult, atât de mult încât nu m-am putut abține să nu vorbesc despre el și să nu încerc, la rândul meu,... mai mult »...
3. Expoziție de costume de scenă – MNAR In perioada 11 noiembrie 2010 – 16 ianuarie 2011, Muzeul Național de Artă al României găzduiește expoziția temporară Operele ruseşti în zorii Baletelor Ruseşti 1901-1913. Expoziția prezintă peste 80 de... mai mult »...

Trebuie să stabilim încă de la început că nu prea o să aveţi cum să dansaţi prin casă atunci când ascultaţi albumul „Still night, still light” al trio-ului feminim Au Revoir Simone (poate doar cât ascultaţi „Anywhere You Looked”).  Eu, de exemplu, ţin cu tot dinadinsul să mă mişc inclusiv pe piesele care pe alţii i-ar trimite fix la culcare. Nu e cazul şi aici, muzică electronică a celor trei o să vă ţină în priză preţ de 12 piese pe care o să vreţi să le puneţi pe repeat.

De aproape trei ani hardul meu este încărcat cu voci feminine, însă la acest album niciun prieten nu a mai strâmbat din nas: „E muzică de fete!”. Prin comparaţie cu „Sad Song” sau „Fallen Snow” (piese de pe albumul anterior), orice de pe „Still night, still light” o să vă sune într-adevăr mai puţin… girlish. În principal, din punctul meu de vedere, asta se datorează faptului că de data aceasta au pus accentul mai mult pe partea instrumentală a pieselor, s-au concentrat mai mult asupra unei sincronizări care nu lasă totuşi impresia unei ordini bine stabilite.

Piesele curg într-un ritm complex, iar diferenţele se observă şi prin faptul că inclusiv vocile se aud diferit, mult mai calde, mult mai relaxate, mult mai potrivite pentru clapele din fundal. Vă scriu asta în timp ce ascult pentru a nu ştiu câta oară „Another Likely Song” gândindu-mă în acelaşi timp că preferata mea rămâne în continuare „Knight of Wands”. Singura explicaţie ar fi că pe mine mă duce cu gândul la Royksopp deşi nu par să semene în vreun fel.

Probabil subconştientul meu creează nişte legături şi playlisturi din care îmi transmite doar frânturi. Doar aşa mi-aş putea explica nişte asocieri relativ neobişnuite care pleacă doar de la câteva beat-uri. Vă las cu cele douăsprezece piese de pe un album care o să funcţioneze ca aproape tot ceea ce aşteptaţi de obicei de la un mix bun. Ştiu, sună ca în reclamă. Diferenţa e că ăsta chiar e un mix bun.

De cărțulia aceasta mă leagă în primul rând câteva amintiri banale, dar destul de semnificative. Am observat-o pe rafturile de la Cărturești cândva în luna august, când am venit în București cu scopul de a găsi (după muuulte căutări) în sfărșit un apartament în care să ne mutăm începând din septembrie. Intr-o după-amiază, am intrat la Cărturești, dornică de umbră, răcoare, povești frumoase și o limonadă uriașă.

Am observat-o într-un colț de raft (ce-i drept, e greu să nu observi o copertă atât de viu colorată), am luat-o în mână, am citit faptul că era coordonată de către Marius Chivu. Mai presus de astea, era o antologie de scriitori contemporani români, iar una dintre convingerile mele literare este faptul că niciodată nu poți să ai prea multe antologii de scriitori români contemporani. Am considerat, așadar, că am motive mai mult decât suficiente pentru a o achiziționa.

S-a dovedit a fi o falsă antologie, sau, mai corect – un suport scris, un cuvânt colectiv, niște episoade ale iubirii; care servește drept ramă pentru cele 13 imagini ale seriei Love Story, aparținându-i pictorului Ion Dumitriu. După cum explică Marius Chivu în prefață, povestea cărții este următoarea:

Totul a început cu o cutie de carton prăfuită în care Radu Dumitriu a dat peste filmul foto în a cărui obscuritate dormitau cele 13 diapozitive ale seriei Love Story realizate de regretatul pictor Ion Dumitriu încă din 1972. Ideea unui album cu aceste imagini inedite a venit de la sine, dar Radu nu este cîtuşi de puţin tipul convenţional. Nu ştiu cum de s-a gîndit la mine, cert e că ne-am trezit într-o cafenea imaginîndu-ne, împreună, această carte-album în fel şi chip. Pînă la urmă, ideea de a invita 13 scriitori şi artişti să scrie fiecare cîte o foarte scurtă povestire de dragoste ni s-a părut cea mai simpatică. Lui Ion Dumitriu însuşi i-ar fi plăcut, dat fiind prietenia lui specială cu optzeciştii. Aceste 13 povestiri de buzunar aduc noroc chiar şi cititorilor cu prejudecăţi & superstiţii. În rest, iubirile vin şi pleacă prin e-mail sau printr-o scrisoare scrisă de mînă, cu un telefon sau un trailer, printr-un manuscris de roman, printr-un vis sau printr-o rugă… Trebuie doar citite.

Carte conține episoade și frânturi de imagini ale iubirii, fie ele frumoase sau urâte: certuri și dezamăgiri, pe fundalul obiectelor imprimate cu amintiri comune; mesaje nocturne; scrisori și vise despre New York; idile infantile; piersici cu etichete pe care scrie portocală, competiții, autoironie, dirijori și cronicari muzicali; romane de dragoste și eșecuri literare; Haripluto; Berlin, cinematografie și două nopți ireale; vârstă, trandafiri și cochetărie; mesaje pasionale și exagerat de politicoase. Semnate de oameni precum: Marius Chivu, Andrei Codrescu, Gianina Cărbunariu, Matei Florian, Radu Paraschivescu, Cătălin Ștefănescu, Ana Maria Sandu, Mimi Brănescu, Alex.Leo Șerban, Simona Popescu, Răzvan Petrescu, Hanno Hoffer și Radu Cosașu.

M-am retras cu ea la umbra unui copac de pe terasa din spatele librăriei, împreună cu o limonadă uriașă și am experimentat prima senzație de familiaritate și cotidian în locul care peste puțin timp avea să devină noul meu oraș. M-am văzut din exterior – păream în largul meu și aveam întipărită pe față convingerea că aceea a fost doar prima dintre numeroasele zile frumoase și calde, presărate cu cărți și limonadă, de care aveam să mă bucur în acel loc. Apoi am observat-o pe Ana Maria Sandu intrând și i-am zâmbit (sau poate a fost un lucru care s-a întâmplat doar în mintea mea), pe măsură ce deschideam cartea pentru a citi povestirea semnată chiar de ea.

A urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase de la Iaşi (unde a fost elevul lui Gheorghe Popovici), continuate cu cele de la Academia Regală Bavareză de Artă de la Munchen, cu profesorul Wilhelm von Kaulbach şi de la Paris, sub îndrumarea lui Jean-Paul Laurens . Se întoarce în ţară în anul 1907 şi începe să colaboreze la diverse reviste pentru care realizează desene satirice, reviste precum “Furnica”, “Viitorul”, “Adevărul’, “Facla”, “Acţiunea” şi “Revista celorlalţi”. A participat, alături de ceilalţi mari pictori ai perioadei interbelice la expoziţiile organizate de societăţile “Tinerimea artistică”, “Arta română”, “Arta” şi de asemenea, la cele organizate de Salonul Oficial. Este membru fondator al societăţii “Arta Română” şi al “Sindicatului Artelor Frumoase”, a societăţii “Arta” precum şi al “Uniunii Artiştilor Plastici” .

Pe lânga asta, a desfăşurat o remarcabilă activitate didactică în cadrul Academiei de Arte Frumoase de la Bucureşti. Ressu se afirmă ca pictor de compoziţii, peisagist, portretist şi desenator, realizând o operă bogată şi multilaterală, centrată pe un stil realist. De-a lungul creaţiei sale, Ressu a avut o predilecţie pentru tematica rurală şi viaţa, munca şi obiceiurile ţăranilor. Pornind de la această temă, a efectuat o serie de tablouri, din care fac parte “La arat”, “Mocanii”, “Inmormântare la ţară”, “Ţărani în barcă””Ţăranca cu grebla” şi “Familie de ţărani” . Compoziţiile cu tematică rurală sunt constituite sub forma unor portrete colective, cu o puternică aparenţă de autenticitate, solemnitate şi dramatism.

Experimentează portretul colectiv şi în cadrul tematicii sociale, realizând în 1913, celebra lucrare “Cafeneaua Terasa Oţeleşteanu”, un adevărat document istoric al vremurilor interbelice, datorită galeriei de personalităţi culturale înfăţisate . A realizat de asemenea, şi lucrări cu tematică istorică, având ca sursă de inspiraţie experienţa războiului, şi anume peisaje de la Plevna, chipuri de turci sau portretul Ecaterinei Teodoroiu . Înafară de aceste compoziţii, în creaţia sa se mai regăsesc numerose portrete ale celor mai de seamă personalităţi culturale româneşti, precum şi câteva naturi statice şi peisaje.

Caracteristicile stilului lui Camil Ressu sunt: solemnitatea, claritatea, volumele organizate în registre ample, căutarea autenticitaţii şi expresivităţii umane, folosirea clarobscurului, redarea vibraţiilor luminii, desenul viguros, viziunea monumentală şi decorativă, compoziţiile ordonate, coloritul sobru şi reţinut.

Articole asemănătoare:

1. Nicolae Tonitza (1886-1940) Se naşte la Bârlad, şi urmează Şcoala de Arte Frumoase de la Iaşi, sub îndrumarea lui Gheorghe Popovici, şi unde îi are ca şi colegi pe Ştefan Dimitrescu şi Constantin... mai mult »...
2. Theodor Pallady (1871-1956) Se naşte la Iaşi, mutându-se ulterior la Bucureşti, unde urmează cursurile Liceului Sfântul Gheorghe, sub îndrumarea profesorului Fidelis Walch. În 1886, se înscrie la Şcoala de Poduri şi Şosele de... mai mult »...
3. Nicolae Dărăscu (1883-1959) S-a născut la Giurgiu şi a urmat Academia de Arte Frumoase de la Bucureşti, sub îndrumarea profesorilor G.D. Mirea şi Ipolit Strămbulescu. Studiile au fost continuate în cadrul Academiei Julian... mai mult »...

Deschiderea a fost făcută de trupa Magnolia de care nu mai auzisem până în seara evenimentului, dar care m-a impresionat în mod plăcut, în ciuda unui sunet care putea fi reglat ceva mai bine după o oră de probe. Dar asta e o problemă atât de des întâlnită la noi încât merită să o mai aminteşti doar atunci când nu există.

Mi-a plăcut atât de mult cum au cântat cei din deschidere încât uitasem că atunci când stăteam la coadă abia aşteptam să o văd pe Coco. Menţionez pe scurt că este fiica lui Sting deşi mi-am promis că nu mai scriu şi eu asta după ce toate ziarele au preluat acelaşi comunicat de presă. Au cântat piesele pe care le aşteptam cu drag, m-am bucurat să aud „Self Machine” şi „Caesar” live, piese pe care le fredonasem continuu cam două luni de zile (dezvolt obsesii muzicale în mod frecvent). „Get worse”, „No smile”, „Quicker”, „Tick Tock” şi alte trei piese au completat un playlist de excepţie.

Groupie-ul din mine a ţinut morţiş să stea chiar lângă scenă. Cum altfel să iei cu adevărat pulsul unui concert? Aşa că acum pot să vă spun că tensiunea a fost mare, că bătăile de inimă pe minut au fost nenumărate şi că am făcut enorm de multe fotografii, contrar principiilor mele de a nu fotografia continuu pe durata unui concert. Doar că pe Coco îţi vine să o bagi în buzunar şi să o iei acasă.

A venit și luna noiembrie, împreună cu o vreme primăvăratică și cu două târguri de carte. Așadar, dacă aveți timp la dispoziție, mergeți la o plimbare prin vreun parc sau pe străduțele mai liniștite ale orașului și bucurați-vă de frunzele multicolore. Luați cu voi și o sacoșă de pânză și porniți spre Kilipirim, dacă nu ați făcut-o deja.

La fel ca în fiecare an, târgul promite reduceri consistente de preț și o selecție diversă de carte. La puțin timp după deschiderea de ieri dimineață, am fugit înspre sala Dalles să văd cum se prezintă târgul de anul acesta. Incă de cum am intrat, am descoperit un stand destul de mare al editurii Polirom. Inafară de cărțile care oricum aveau un preț redus pe site (cele la 5, respectiv 10 lei), mai erau afișate destul de multe volume, cu reduceri cuprinse între 10-30%. La standul editurii Humanitas, situația stătea într-un fel similar.

Inafară de aceste două edituri “clasice”, am mai vizitat standurile Nemira, Curtea Veche, Art, Librăria Dalles și altele mai mici, aparținând unor edituri mai mult sau mai puțin obscure. Merită vizitat standul librăriei Art, care, pe lângă reducerile deloc de neglijat, oferă cărți care sunt în general mai greu de găsit în librării (ca un exemplu, precizez că m-am bucurat să văd acolo volumele Dragă Theo și From Russia with love). Nu ratați nici standul cu albume de artă, la prețuri foarte…inviting.

Din păcate, Kilipirim nu este genul de târg cu atmosferă și evenimente, în cadrul căruia să poți să petreci câteva ore pe zi. E mai multe genul de…you go, you buy, you leave. Pentru toate celelalte, avem târgul Gaudeamus de săâtămâna viitoare.

Oricum, merită vizitat. Lucru pe care îl mai puteți face până în 14 noiembrie, între orele 10:00 și 20:00.

Articole asemănătoare:

1. Despre neplăcerea de a fi mers la Gaudeamus 2010 Sâmbătă, 21 noiembrie 2010, Piaţa Romană. E frig, mai frig decât era dimineaţă şi în staţia de autobuz de la coloane s-au strâns deja cam douăzeci de oameni. „Te pomeneşti... mai mult »...
2. Gaudeamus 2010 – o perspectivă De câțiva ani încoace mă întreb “oare cum este Gaudeamus-ul de la București?”. Poate pentru că cel de la Cluj este considerabil mai restrâns și mai sărac în oferta de... mai mult »...

Articole asemănătoare:

1. Festivalul Internațional de Literatură București 2010 – ziua I Acum doi ani nu știam de existența festivalului, anul trecut îmi părea rău că locuiesc în Cluj și nu pot să ajung la el, iar anul acesta locuiam deja în... mai mult »...
2. Festivalul Internațional de Literatură București 2010 – Ziua II Cea de-a doua zi de festival a avut ca temă: Istorii trăite/ Istorii imaginate; iar invitații au fost scriitorul Ognjen Spahić, din Muntenegru, și scriitorii români O.Nimigean și Dan Sociu.... mai mult »...
3. Festivalul Internațional de Literatură București 2010 – Ziua III Seara de sâmbătă a însemnat și ultima seară de festival și a avut ca temă – Funcționare în ministerul durerii, o noțiune ambiguă și bivalentă, care se poate referi atât... mai mult »...

Seara de sâmbătă a însemnat și ultima seară de festival și a avut ca temă – Funcționare în ministerul durerii, o noțiune ambiguă și bivalentă, care se poate referi atât la actul de rezistență și de existență pe care îl presupune funcționarea; cât și la persoanele, de sex feminin, care exercită aceste acțiuni. Această ultimă seară de festival a fost una a femeilor, a istoriei și a perspectivei feminine asupra opresiunii, a dezrădăcinării și a apartenenței. Invitatele serii au fost: scriitoarea croată, stabilită în Olanda Dubravka Ugrešić, traducătoarea Octavia Nedelcu, scriitoarea Adriana Babeți și moderatoarea Anca Băicoianu.

Am ascultat o lectură din romanul Ministerul durerii, atât în limba croată, cât și în limba română. Ministerul durerii este atât un club sado-masochist din Amsterdam, cât și o metaforă pentru perversiunea unui sistem totalitar. Am asistat apoi la un dialog între Dubravka Ugrešić și Adriana Babeți pe teme precum: relația dintre limbă și literatură, limitele impuse de limba țării în care te naști și limba în care scrii; dezrădăcinarea, exilul și sentimentul de apartenență, opresiunea și cenzura, curajul și renunțarea. Ca teme mai apropiate de literatură, au fost atinse probleme precum: maniera în care scrisul și literatura permite o mai bună înțelegere a trecutului, memoria literară, legătura dintre literatura croată și cea română, pe fundalul unui peisaj socialist similar.

O discuție onestă, sinceră, o rememorare colectivă a unei istorii comune, un dialog deopotrivă sumbru (pe alocuri cutremurător) și ironico-amuzant, mecanisme datorate detașării, atât în timp, cât și în spațiu. Genul de discuție care ar fi putut avea loc și la Ateneu, cu ocazia vizitei Hertei Muller, cand au fost tratate subiecte similare, însă într-o manieră cu totul diferită. Atât Dubravka Ugrešić, cât și Adriana Babeți sunt niște povestitoare care reușesc să-ți capteze întru totul atenția. Seara a fost însoțită și de câteva momente mai speciale, puse la cale de doamna Babeți. Aceasta a lecturat scrisoarea publicată în Suplimentul de Cultură, adresată doamnei Ugrešić, o scrisoare dealtfel emoționantă, pe care o puteți citi aici. Un alt moment emoționant a fost când i-a oferit câteva daruri cu încărcătură simbolică și cu parfum balcanic: câteva vederi din Bulgaria, de la începutul secolului trecut, un baton de ciocolată ROM și un borcan de zacuscă.

Mi-a plăcut:

- faptul că Filip Florian mi s-a adresat. Nici nu mai contează faptul că discuția noastră s-a rezumat la el întrebându-mă dacă este liber scaunul de lângă mine și la mine răspunzându-i (cu gura până la urechi) că este.
*pentru curioși: nu s-a așezat lângă mine, a luat scaunul, a mulțumit frumos și a plecat; oricum, de acum înainte mă pot mândri că am vorbit cu Filip Florian
- traducerea și interpretarea minunată a Octaviei Nedelcu

Nu mi-a plăcut

- faptul că Vasile Ernu nu mai avea fularul în carouri
- intervențiile cam nepotrivite ale moderatoarei

Ținând cont de faptul că este ultimul articol despre festival, ar trebui să trasez și câteva concluzii:

- felicitări și mulțumiri organizatorilor: Bogdan-Alexandru Stănescu, Oana Boca Stănescu și Vasile Ernu, care se străduiesc, de trei ani încoace, să aducă scriitorii mai aproape de publicul lor (chiar dacă, judecând după numărul de persoane prezente, acesta este destul de puțin numeros); să ne dea nouă, cititorilor, prilejul de a-i vedea, de a-i asculta și chiar de a-i chestiona pe scriitorii noștri preferați; să facă cunoscuți publicului român scriitorii din spațiul balcanic și est-european
- îmi pare rău că festivalul nu reușește să atragă un public mai numeros, sau poate că literatura română contemporană nu reușește asta
- sper ca, ținând cont de toate aceste lucruri, festivalul să continue, cât mai mulți ani de-acum încolo, fie și pentru această mână de oameni pentru care el reprezintă unul dintre evenimentele importante ale anului

Articole asemănătoare:

1. Festivalul Internațional de Literatură București 2010 – Ziua II Cea de-a doua zi de festival a avut ca temă: Istorii trăite/ Istorii imaginate; iar invitații au fost scriitorul Ognjen Spahić, din Muntenegru, și scriitorii români O.Nimigean și Dan Sociu.... mai mult »...
2. Festivalul Internațional de Literatură București 2010 – ziua I Acum doi ani nu știam de existența festivalului, anul trecut îmi părea rău că locuiesc în Cluj și nu pot să ajung la el, iar anul acesta locuiam deja în... mai mult »...
3. Festivalul Național de Teatru 2010 ...

Cea de-a doua zi de festival a avut ca temă: Istorii trăite/ Istorii imaginate; iar invitații au fost scriitorul Ognjen Spahić, din Muntenegru, și scriitorii români O.Nimigean și Dan Sociu. Trebuia să fie prezent și scriitorul georgian Zaza Burchuladze, care am înțeles că a suferit un accident de mașină, din pricina căruia nu a mai putut ajunge. A fost așadar o zi cu un număr mai redus de invitați, și parcă și cu un public mai puțin numeros.

Romanul lui Spahić descrie ultima leprozerie din Europa – leprozeria de la Tichilești (loc pe care scriitorul nu l-a văzut niciodată) – un spațiu real, cu o istorie imaginată. Un spațiu ermetic, în care pătrund totuși și vești dinafară și în care se creează mecanisme cotidiene și relații de putere, iubire sau ură. Fragmentul citit de către scriitor a fost deopotrivă ambiguu și intrigant. M-a deranjat traducerea anevoioasă a cuvintelor scriitorului, lucru care a îngreunat fluența discursului și am senzația că a provocat și rătăcirea anumitor cuvinte pe drumul de la o limbă la alta.

In ceea ce privește scriitorii români invitați în cea de-a doua seară de festival, așteptările mele au stat cam în felul următor: cunoșteam scrierile lui Dan Sociu și eram foarte curioasă să-l ascult; văzusem cartea lui O.Nimigean (Rădăcina de bucsau) prin librării, în Dilemateca și citisem câteva recenzii care nu mi-au atras atenția foarte mult asupra cărții, așadar nu pot să spun că eram nerăbdătoare în ceea ce-l privește. Acolo, în schimb, lucrurile au stat cu totul diferit. Imi place să-l citesc pe Dan Sociu, însă după o primă experiență, nu pot să zic că-mi place să-l ascult. Mi s-a părut timorat, ezitant și nelalocul său vorbind în fața unui public. Poate nu este așa tot timpul, poate că era obosit sau avusese o zi proastă. Cât despre O.Nimigean, ei bine, lectura sa a fost de-a dreptul savuroasă, începând cu ostentativul accent ardelenesc al unuia dintre personaje. A făcut din lectură aproape un joc actoricesc. Asta și pasajele foarte nostime din carte m-au convins să o cumpăr.

Din rubrica de gossip literar aflăm următoarele:

- Dan Sociu este menționat în romanul lui O. Nimigean
- O.Nimigean este menționat în romanul lui Dan Sociu
- În ghidul Michelin despre România este menționată leprozeria de la Tichilești, cu trimitere la romanul lui Spahić, pentru a afla mai multe detalii.

Mi-a plăcut

- fularul în carouri al lui Vasile Ernu
- faptul că nu au mai existat întrebări anoste/neinteresante din public

Nu mi-a plăcut

- faptul că nu au existat deloc întrebări din public
- faptul că nu a mai ajuns Zaza Burchuladze. Judecând după fragmentul din Infuzie de Kafka (volum aflat în curs de apariție la editura Cartier), de pe programul festivalului, cred că ar fi fost o prezență…cel puțin nostimă. Fragment care arată cam așa: La McDonalds sînt zilele postului… Există zile ale diferitor țări: grecești, mexicane. Acum avem și de post. Chiar sînt curioasă, cărui deștept i-o fi trecut prin minte o perversiune ca asta? Oamenii numai asta așteaptă – merg toți, se botează, bălmăjesc “Tatăl nostru” – se leapădă de păcate. Iși miruiesc frunțile cu unguentul miraculos. La “Happy Mill” ți se oferă drept “supriză” mici figurine religioase. Poți să-ți alegi pe oricare din cei doisprezece apostoli, dar și pe Cristos pe cruce sau pe Ioan Botezătorul.

Articole asemănătoare:

1. Festivalul Internațional de Literatură București 2010 – ziua I Acum doi ani nu știam de existența festivalului, anul trecut îmi părea rău că locuiesc în Cluj și nu pot să ajung la el, iar anul acesta locuiam deja în... mai mult »...
2. Festivalul Internațional de Literatură București 2010 – Ziua III Seara de sâmbătă a însemnat și ultima seară de festival și a avut ca temă – Funcționare în ministerul durerii, o noțiune ambiguă și bivalentă, care se poate referi atât... mai mult »...
3. Festivalul Național de Teatru 2010 ...

Acum doi ani nu știam de existența festivalului, anul trecut îmi părea rău că locuiesc în Cluj și nu pot să ajung la el, iar anul acesta locuiam deja în București și așteptam cu nerăbdare sfârșitul lunii octombrie pentru a participa la festival. Deși anunțat târziu, când deja apucasem să-mi pun la modul serios problema că nu va mai avea loc, 28 octombrie a însemnat și prima zi de festival.

Am ajuns la locul faptei (Clubul Țăranului Român) puțin după ora începerii, și cu toate că nu începuse încă, mai toate locurile păreau să fie ocupate. Am zărit însă un colț suficient de retras for my taste, din care să pot observa tot și să nu mă observe nimeni . Am omis însă faptul că stăteam pe un scaun de bar, mai înalt decât toate celelalte, așa că probabil că nu a fost unul dintre cele mai retrase locuri până la urmă.

Tema primei zile a festivalului a purtat numele de In casa părinților mei, iar invitații au fost următorii: scriitorul maghiar de origine română Ádám Bodor, împreună cu scriitorii români Varujan Vosganian, Petre Cimpoeșu și Cristian Teodorescu. Trebuie să recunosc, în primul rând, faptul că nu am citit (încă) nici unul dintre volumele prezentate acolo. Ceea ce, în definitiv, nu este neapărat un lucru rău, ținând cont de faptul că toate sunt acum în lista de “books to buy – asap”. Pe parcursul întâlnirii au fost dezbătute teme precum: relația familiei cu statutul lor de scriitori, literatura și cultura est-europeană vs. literatura și cultura occidentală, tiraje, piețe de carte, estimări, dar și lucruri mai intime, precum copilăria și familia.

Despre Ádám Bodor nu pot să spun foarte multe – a fost o prezență destul de sobră și de retrasă, nu știu dacă firea sa este în felul acesta sau a fost un lucru datorat barierelor lingvistice. A fost lecturat, de către traducătorul său, un fragment din romanul Zona sinistră. Din câte am înțeles, de la jurnalistul literar din Budapesta, invitat aici – Józsa Márta, scriitorul se bucură de un succes notabil pe piața de carte maghiară. Este un lucru îmbucurător oricum intrarea unui nou scriitor maghiar de origine română pe piața noastră de carte, lucru firesc, ținând cont de aprecierea de care s-au bucurat în România (și nu numai) volumele unor scriitori maghiari precum György Dragomán și Attila Bartis.

Petre Cimpoeșu, care îmi era cunoscut de la Simion liftnicul, a citit un fragment din Firesc, întâiul său volum, și totodată cel mai recent publicat. Nu-mi imaginam că este o persoană atât de agreabilă, jovială și antrenantă în dialog. In plus, a fost singurul dintre cei patru scriitori care a ținut cont exact de tema întâlnirii, lecturând un fragment care făcea trimiteri la casa părinților săi.

Cristian Teodorescu, autorul mult prea cititului/aclamatului/pomenitului volum – Medgidia, orașul de apoi, nu este neapărat tipul de persoană care să-mi lase o impresie foarte bună: puțin cam strident, cu un aer șugubăț și pe alocuri, peste măsură de glumeț. Dincolo de asta, fragmentul citit de el m-a făcut să-mi doresc foarte tare să-i citesc cartea.

Probabil că surpriza/revelația serii pentru mine a fost domnul Varujan Vosganian. Toată lumea știe cine este politicianul Vosganian, însă puțini știu cum este el ca scriitor. Eu, cel puțin, mă simt norocoasă că am putut să aflu. A fost destul de straniu să-l văd pe cel pe care, cu doar o zi înainte, îl văzusem îmbrăcat în costum sobru, vociferând în plenul Parlamentului; într-o ipostază cu totul diferită: relaxat, jovial, cu un pahar de vin în mână. A fost vizibil în cazul său, în raport cu ceilalți invitați, exercițiul discursului. Ne-a povestit o sumedenie de lucruri: despre bunicul său care asculta în decursul unei zile, toate posturile de radio; despre coperta volumului Cartea șoaptelor , constituită dintr-o fotografie cu bunicii săi; despre copilăria sa. Mi-a lăsat impresia că este genul de om pe care ai putea să îl asculți ore în șir fără a te plictisi și fără a atinge același subiect.

Am lăsat pentru final spontan înființată “secțiune” de gossip literar, de unde puteți afla următoarele:

- înainte de a fi scriitor, Petre Cimpoeșu a fost inginer de foraj
- același Petre Cimpoeșu a făcut, probabil, cea mai bună glumă a serii: vorbind despre posibilitatea lui Ádám Bodor de a lua Premiul Nobel pentru Literatură, a spus că, în acel moment, românii vor avea iar posibilitatea de a se lăudă cu premiul acestuia
- Varujan Vosganian, ne-a informat că una dintre obligațiile unui armean este de a ști să vândă. In sprijinul afirmației, ne-a relatat o mică povestioară: când era mic, a încercat să vândă colegilor de școală bucăți dintr-un candelabru de cristal, cerând pe ele suma de 5 lei. Deoarece, toate produsele de la magazinul de lângă școală (cu numele de Invalidul vesel – nu mi-am dat seama dacă este o glumă sau nu ) aveau prețul de maxim 1 leu, a dat fuga la farmacie, de unde a cumpărat un fierăstrău pentru fiole, cu care a porționat fragmentele de cristal în câte cinci bucăți, pe care le-a oferit spre vânzare la prețul de 1 leu.

Spre finalul finalului, am lăsat o mică listă de lucruri care mi-au plăcut și lucruri care nu mi-au plăcut, după cum urmează:

Mi-au plăcut

- fularul în carouri al lui Vasile Ernu
- cârdășia aproape școlărească dintre Vosganian și Teodorescu
- faptul că, în cadrul discuției despre literatura est-europeană și cea occidentală, Vosganian a făcut o referire la Jonathan Safran-Foer
- răspunsul lui Cristian Teodorescu referitor la întrebarea despre cultura și literatura est-europeană în raport cu cea occidentală: Citim cărți, nu citim culturi; citim autori, nu citim titluri de noblețe.

Nu mi-a plăcut

- mirosul tutunului de pipă care venea dinspre domnul aflat prea aproape de mine
- numărul destul de redus al tinerilor din sală
- faptul că l-am văzut pe Filip Florian, dar nu l-am auzit vorbind (poate trebuia să stau mai aproape de masa lui )

All in all, a fost o seară foarte agreabilă, o primă experiență de FILB tare, tare mișto. Aștept cu nerăbdare următoarele două zile de festival.

Articole asemănătoare:

1. Festivalul Internațional de Literatură București 2010 – Ziua III Seara de sâmbătă a însemnat și ultima seară de festival și a avut ca temă – Funcționare în ministerul durerii, o noțiune ambiguă și bivalentă, care se poate referi atât... mai mult »...
2. Festivalul Internațional de Literatură București 2010 – Ziua II Cea de-a doua zi de festival a avut ca temă: Istorii trăite/ Istorii imaginate; iar invitații au fost scriitorul Ognjen Spahić, din Muntenegru, și scriitorii români O.Nimigean și Dan Sociu.... mai mult »...
3. Festivalul Național de Teatru 2010 ...

Definiția de pe Wikipedia a cuvântului Intern ne spune următoarele lucruri:

An intern is someone who works in a temporary position with an emphasis on on-the-job training rather than merely employment.

Student internships provide opportunities for students to gain experience in their field, determine if they have an interest in a particular career, create a network of contacts, or gain school credit.

Ce așteptări are o persoană în momentul în care aplică pentru un program de internship?

- să se familiarizeze cu domeniul de studiu/muncă ales
- să i se permită participarea la diferite proiecte
- să i se traseze câteva sarcini cu responsabilitate medie
- să învețe de la cei care au experiență în domeniul/la locul de muncă ales

Din păcate, multe companii/agenții sau persoane nu înțeleg conceptul de internship așa cum ar trebui.
Intern-ul nu este doar o mână de lucru slab sau deloc plătită; nu este o slugă aflată în permanență la dispoziția ta, dornică să efectueze task-uri de natură personală (să aducă covrigi, spre exemplu); nu este o persoană care trebuie tratată cu superioritate și criticată încă înainte de a oferi ceva; nu este un om pe care îl așezi la un birou o zi întreagă și din când în când îl trimiți pe undeva.

In opinia mea, internship-ul ar trebui să reprezinte o responsabilitate pentru cel care îl organizează; și ar trebui să îl organizeze atunci când:

– are timp suficient pentru a oferi atenție intern-ului
– are în desfășurare proiecte în care îl poate implica
– este conștient de faptul că își asumă un rol temporar de mentor

Internship-ul ar trebui să însemne respect, încredere, deschidere, seriozitate, dorință de learning&teaching. Ar trebui să fie ceva care, deși nu garantează un viitor job, ar trebui măcar să garanteze fundamentele unei cariere pentru un proaspăt absolvent (și nu numai), pentru care în momentul de față, multe alte oportunități nu există. Mi-ar plăcea așadar, să aud de exemple de astfel de relații (intern-companie) fericite, în care fiecare dintre cei implicați a avut ceva de învățat din această experiență. De asemenea, mi-ar plăcea ca reprezentanții companiilor care iau oameni în programe de internship, să-i trateze pe aceștia ca pe niște colegi mai neexperimentați, dar capabili și dornici să învețe, și să le ofere provocări și task-uri semnificative pentru procesul lor de dezvoltare profesională și personală. Nu în ultimul rând, mi-ar plăcea ca tinerii interni să vadă mai departe de numele celebru al unei companii, care ar arăta minunat într-un CV, și să se gândească onest dacă acea colaborare îi formează și le este utilă cu adevărat sau este doar o pierdere de timp.

In cele din urmă, cred că totul ține de onestitate și de priorități, în ceea ce privește ambele tabere ale acestei relații. Fiecare dintre noi știe să aprecieze ce este mai util pentru viitorul său: făcutul cafelei într-o companie renumită în schimbul unui rând în plus de adăugat în CV sau implicarea într-un proiect serios, într-o companie mai mică în schimbul acumulării de cunoștințe și de experiență reală într-un anumit domeniu.

*sursa foto: www.toothpastefordinner.com

Între 27-28 septembrie a avut loc “vizita oficială” a scriitoarei germane Herta Muller în România, eveniment organizat de către editura Humanitas și Institutul Goethe. Pe lângă conferințe de presă, private party-uri și ce altceva s-ar mai fi putut întâmpla în decursul acestor două zile, au avut loc și două evenimente cu caracter public:

1. lectură publică Herta Muller + discuție cu scriitorul Gabriel Liiceanu (Ateneul Român)
2. lansarea seriei de autor Herta Muller + sesiune de autografe (Librăria Humanitas)

Să o luăm pe puncte, așadar. La Ateneu, după cum era de așteptat, multă lume, de tot felul: de la politicieni la intelectuali, de la doamne plictisite la tineri entuziasmați. După ce au reușit toți invitații să își găsească locurile în sală, lucru care, ca de obicei, a pricinuit o întârziere substanțială, au apărut pe scenă Herta Muller, împreună cu Gabriel Liiceanu și cu un alt domn (directorul Filarmonicii, mi se pare; nu am reținut atât funcția sa, cât mai ales discursul său).

Sunt curioasă când se va renunța la discursurile de tip Plenara (cum a fost cel al sus-numitului domn): ultra-elogios, nostalgic, romanțat, care face uz de toate clișeele specifice discursului socialist. Mă întreb dacă dânsul a citit vreo carte a Hertei Muller, sau a oferit doar un discurs-tip, cu care putea să parieze că nu va da greș. A urmat apoi discursul ambasadorului Germaniei la București, care ,printre altele, ne-a spus faptul că discursul ambasadorului german este urmat întotdeauna de muzică, în acest caz de un recital de pian.

După toate aceste introduceri, a urmat unul dintre momentele principale ale evenimentului, și anume lectura (în limba germană) unor fragmente din cel mai recent roman al scriitoarei – Leagănul respirației. Spre surprinderea mea, au fost alese două fragmente care mi-au plăcut foarte mult în momentul în care am citit cartea, și care mi-au rămas întipărite în minte. Lucru care m-a scutit de fâșâirea continuă a foilor pe care era scrisă traducerea în limba romană a fragmentelor. Am profitat de moment pentru a asculta acea înșiruire de cuvinte în limba în care li s-a dat pentru prima oară o formă; și pentru a observa gesturile doamnei Muller.

In ceea ce privește discuția dintre scriitoare și Gabriel Liiceanu… sunt destul de multe de spus. Mă așteptam la un Liiceanu destul de sobru și grav, însă mi s-a părut de-a dreptul scorțos, circumspect și pe alocuri cinic. Era limpede faptul că cei doi priveau această întâlnire într-o manieră diferită: pentru unul dintre ei era o conversație sinceră și firească, pentru celălalt era un schimb de discursuri și un prilej de conceptualizare.

Cred că Herta Muller a reușit să impresioneze întreaga sală cu sinceritatea, atitudinea nepretențioasă, curajul de a afirma lucruri care cu siguranță deranjau câțiva oameni prezenți în sală. Am admirat lejeritatea cu care a vorbit despre lucruri pe care mulți oameni preferă să le treacă sub tăcere, faptul că a atacat niște probleme care cu siguranță nu erau trecute în desfășurătorul întălnirii și faptul că nu s-a sfiit să își exprime dezacordul acolo unde a simțit nevoia. Voi spicui câteva dintre ideile enunțate de către doamna Muller:

- patria este ceea ce nu poți să suporți și ce nu poți să părăsești – în ideea în care a plecat dintr-o țară în care nu se mai simțea acasă, în care nu mai putea să trăiască, însă cele trăite aici au urmărit-o în permanență acolo unde a plecat

- scriu pentru că nu pot altfel – susține faptul că ea nu își dorește să scrie, ci își dorește să își clarifice în minte lucrurile care i s-au întâmplat, să le înțeleagă și să le analizeze; și nu poate să facă asta decât prin scris

- relația scriitorului cu lumea nu este deosebită de a celorlalți oameni – nu are aroganța de afirma faptul că deține o înțelegere superioară a lucrurilor, dată de condiția sa de intelectual/scriitor, ci pur și simplu faptul că percepția și gândurile sale sunt publice, în raport cu cele ale altor persoane

Deranjant mi s-a părut faptul că Liiceanu a încercat să facă apel la acea identitate națională și apartenență la patria română pe care Herta Muller nu o simte și nici nu ar fi putut să o simtă, ținând cont de faptul că ea a aparținut în primul rând comunității de sași din România; în al doilea rând, pentru că a fost persecutată, iar apoi alungată din această țară. Consider că ar fi fost mai potrivită o atitudine de gazdă din partea domnului Liiceanu, și nu una de problematizator al conștiinței, limbii și patriei. După cum a afirmat și ambasadorul german, Nobelul nu este nici al României, nici al Germaniei, ci este al scriitoarei Herta Muller. Atât.

Despre lansarea oficială a seriei de autor Herta Muller și a sesiunii de autografe, nu am foarte multe de spus. Am ajuns cu vreo jumătate de oră înainte de ora anunțată și am dat de o coadă care ajungea până pe Calea Victoriei. Imagine similară celor pe care le-am văzut la tv, transmise de la ceva procesiuni cu moaște sfinte sau alte asemenea. Vrând totuși să o mai văd odată și să obțin un autograf de la ea, m-am așezat la coadă. Acolo a început teroarea: o grămadă de bătrâni care nu știau exact ce se întâmplă acolo, oameni care se îmbulzeau la standul cu cărți amplasat afară și ieșeau victorioși de acolo cu câte o carte în mână. Am surprins discuții de genul:

- pe care ai luat-o, mă?
- aia mai ieftină, cred că aia cu vulpea.
- bun, gata. hai să mergem acuma.

Buuuuun. Nu am mai suportat atâtea discuții dubioase și mirosuri de tot felul, așa că am părăsit coada, mutându-mă mai în exterior. De unde am observat o altă față a ororii: în dreptul librăriei Anthony Frost, înspre care accesul era blocat de mulțimea de oameni, era sprijinită o scară de lemn, pe care se împingeau și se urcau numeroase doamne care altfel, ar fi părut respectabile. O imagine complet lipsită de sens și de decență. O imagine care m-a convins să plec de acolo, cu următoarele întrebări în minte:

1. De ce acea disperare de a cumpăra cărțile fără a vrea un autograf? In condițiile în care Leagănul respirației se găsește în librării de prin luna iulie, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul de anul trecut iar Călătorie într-un picior de pe la începutul lunii septembrie? Asta ca să nu zic de volumele scoase de către editura Polirom (Animalul inimii și Regele se-nclină și ucide, care au fost (înainte de momentul Nobel) o lungă perioadă de timp la o ofertă de 3,99 lei volumul. Și cu siguranță, nici una, nici alta, nu ar fi dispărut de pe fața pământului după data de 27 septembrie.

2. De ce acea lipsă de maniere, de decență, de considerație; lucruri care în mod normal ar trebui să fie caracteristice unui eveniment cultural?

3. De ce acea afluență de oameni care nu știau exact de ce sunt acolo, care s-au aședat la coadă dintr-un reflex, sau care au dorit să fie văzuți acolo, sau care erau pur și simplu curioși de ceea ce se întâmplă, sau care vroiau să vadă cu ochii lor românca scriitoare care a luat Nobelu’?

Din cauza tuturor acestor motive, am preferat să plec, pentru a nu mă mai expune vulgarității și obscenului care a învăluit un eveniment care ar fi trebuit să fie cu totul altfel. Am preferat să rămân cu o imagine a Hertei așa cum am văzut-o la Ateneu în seara precedentă, și nu cu una a ei sufocată de armata de vânători de autografe.

Ca orice alt muzeu, și Muzeul Brukenthal de la Sibiu ( secțiile celui de istorie și a celui de artă, precum și a celui de istorie naturală) a realizat de-a lungul timpului, prin cercetătorii și muzeografii săi, o serie de lucrări științifice. Acestea, de regulă, pot fi achiziționate de la magazinul muzeului, însă, deoarece multe dintre ele nu beneficiază de un tiraj foarte mare, se epuizează destul de ușor sau sunt greu de găsit după un timp mai îndelungat de la lansare. Muzeul de la Sibiu oferă însă publicațiile sale, gratuit, în format PDF, pe site-ul lor oficial. Chestie care mi se pare foarte bună – pentru cazul în care dorești să citești o anumită publicație dar nu îți este tocmai la îndemână o deplasare până la Sibiu; pentru cazul în care realizezi o lucrare și ai nevoie de informații, dar nu de întregul volum (informații în care poți să ai încredere, deoarece sunt redactate de către specialiști); sau pur și simplu în cazul în care nu dorești sau nu ai posibilitatea de a-ți achiziționa lucrările respective.

Publicațiile sunt grupate în două categorii: Brukenthal Acta Musei și Bibliotecha Brukenthal. Cele din prima categorie cuprind practic, revistele editate de colectivul muzeal, care cuprind atât articole realizate de către ei, cât și altele realizate de către specialiști din exteriorul muzeului, care doresc să își publice articolele în cadrul revistei. Articolele sunt deosebit de variate, acoperind domenii ca: arheologia, istoria medievală, istoria artei, numismatica, paleografia, sau probleme mai contemporane, precum restaurarea și conservarea. Ca să vă ofer niște exemple care ar putea să vă stârnească interesul, voi cita câteva dintre titlurile articolelor prezente în reviste:

Fibule descoperite în cetatea dacică de la Tilișca
Observații privind câteva monumente mithraice din sudul Transilvaniei
Toleranță și intoleranță religioasă în Transilvania secolului al XVI-lea
Samuel von Brukenthal și proiectele modernității

Monumentele romane zidite în biserica din Dârlos
Probleme de conservare la Primăria Veche din Sibiu
Un repertoriu al monumentelor dispărute, construite în perioada habsburgică și a Imperiului Austro-Ungar
Probatoriul unei istorii a alcoolismului în România secolelor XIX-XX

In colecția Bibliotheca Brukenthal se alfă, după cum este de la sine înțeles, câteva cărți, în opinia mea, foarte interesante. De asemenea, acestea tratează subiecte precum arheologia, istoria și istoria artei, cu un accent pus pe prezentarea patrimoniului muzeal de la Sibiu și pe problematici care vizează istoria Transilvaniei. Cele mai interesante titluri, după părerea mea (mai concret, dintre cele pe care le-am citit sau le-am consultat) sunt următoarele:

Petre Beșliu Munteanu, Primăria Veche din Sibiu: casa, oamenii, muzeul
Nicușor Dănuț Ivănuș, Sibiul de altădată în colecția Emil Fischer (I și II )
Dana Roxana Hrib, Procesul de individualizare în gândirea renascentistă a secolului al XV-lea: Florența
Zeno-Carl Pinter, Spada și sabia medievală în Transilvania și Banat (secolele IX-XIV)
Elena Popescu, Mișu Popp: Reprezentant al academismului românesc: Pictura religioasă și pictura laică
Iulia Mesea, Pictori din Transilvania în centre artistice europene

Vă invit așadar să intrați pe site-ul muzeului și să căutați publicațiile pe care aceștia le oferă, cu deschidere și cu generozitate, pentru studiu, pentru cultură, informare și delectare.
Cele din categoria Brukenthal Acta Musei le găsiți aici, iar titlurile cuprinse în categoria Bibliotheca Brukenthal se află aici.

Vă urez lectură plăcută!

(sursa fotografiei: www.brukenthalmuseum.ro)

Articole asemănătoare:

1. Colecția Virgil Cioflec a Muzeului de Artă din Cluj-Napoca Nucleul patrimoniului deținut de către Muzeul de Artă din Cluj-Napoca este constituit din colecția ce poartă numele de Pinacoteca Virgil Cioflec (1876-1948). Este necesar să fie menționate câteva cuvinte privind... mai mult »...

Dacă ar fi să încep într-o oarecare ordine dictată de preferințe (sau mai bine spus – obsesii/ filme din categoria le-aș revedea oricând), atunci se cuvine să vorbesc despre Heima. Ei bine, Heima este un documentar realizat de către celebra trupă islandeză Sigur Rós, un documentar despre ei înșiși, despre muzică în sine, despre oameni, despre prietenie, despre Islanda. Este în fapt un colaj de peisaje din Islanda, fragmente de interviuri cu trupa și filmări de la concertele (gratuite și neanunțate – pentru un plus de spontaneitate și intimitate) pe care le-au susținut acolo. A mixture of beautiful bits and pieces – melodii de pe toate albumele Sigur Rós , fărâme din superbele peisaje naturale ale Islandei, oameni apropiați trupei, o puternică atmosferă de magie aproape nepământeană, regăsită atât în imaginea țării, cât și în muzica trupei. De văzut NEAPĂRAT, de către fani și nu numai.

Un film, de această dată – Control, un profil biografic a lui Ian Curtis, solistul trupei-cult Joy Division. Un film emoționant, care urmărește, în paralel, traseul lui Ian și cel al trupei sale, de la succesul neașteptat al unei trupe inițial obscure și diferite de stilurile muzicale predominate ale vremii respective, până la sfârșitul tragic al lui Curtis, într-un moment de plină ascensiune. Roluri minunat interpretate de către Sam Riley și Samantha Morton, o trecere în revistă a celor mai bune melodii Joy Division,un film despre succes, teamă, presiune și alienare. Minunat din punct de vedere vizual – all black & white. Fotografic chiar. Definitely a must-see.

Ceva între documentar și film – I’m Not There – “a film inspired by the music and many lives of Bob Dylan“. Todd Haynes (același care a realizat și Velvet Goldmine – about glam-rock) a făcut aici o biografie neconvențională – nimic cronologic, nimic despre Bob Dylan, cel pe care îl stim toți, însă câte puțin din fiecare etapă și fațetă pe care Dylan a reprezentat-o de-a lungul timpului. Șase perspective – un actor, un cântăreț de folk, Woody Guthrie, Billie the Kid, un trubadur și chiar poetul Rimbaud; magistral interpretate de tot atâția actori. In loc să ofere o traiectorie logică a vieții și carierei muzicale a lui Dylan, regizorul a preferat un colaj aparent haotic a tot ceea ce a însemnat universul său. Peste toate acestea, un fundal muzical bogat în muzica lui Dylan. Mișto idee, mișto rezultat.

Nu am fost niciodată un fan The Clash, însă după vizionarea acestui documentar despre solistul trupei: Joe Strummer: The Future Is Unwritten, am început să-i ascult mai temeinic. Un alt colaj – de fotografii, filmări de la concerte și repetiții, intervenții ale oamenilor care l-au cunoscut (și apreciat), oameni precum Brigitte Bardot, Steve Buscemi, Johnny Depp, Jim Jarmusch, Anthony Kiedis, Martin Scorsese și mulți alții. Este mult mai mult decât o biografie a sa – este o frântură de istorie politică, socială și muzicală. Un documentar despre un om dedicat principiilor punk, chiar și după ce și-a încheiat propriu-zis activitatea muzicală din această sferă. Un tribut dedicat unui mare muzician. De văzut, nu doar de către fanii genului punk.

Intr-o altă notă față de cele prezentate mai sus, un clasic de această dată, unul dintre cele mai bune filme ale lui Milos Forman – Amadeus – o pseudo-biografie a marelui compozitor Wolfgang Amadeus Mozart. Un film narat ca un flashback al lui Salieri (personaj interpretat într-un mod magnific) – eternul rival al lui Mozart. O trecere în revistă a ascensiunii lui Mozart, în paralel cu cea a lui Salieri, a celor mai importante momente din cariera sa, a vieții de familie și a anonimatului morții. O portetizare nonconformistă a marelui compozitor; un film despre genialitate și mediocritate; costume și atmosferă superbe.

Alte filme cu și despre muzică:

Nowhere Boy (despre John Lennon)
Patti Smith: Dream of Life (despre Patti Smith)
Walk the Line (despre Johnny Cash)
Ray (despre Ray Charles)
La Vie en Rose (despre Edith Piaf)

Cam acestea ar fi filmele preferate, music-related. Ale voastre care sunt?

Articole asemănătoare:

1. Favourite soundtracks Nu vreau să mă apuc să vorbesc despre cât de importantă este muzica într-un film sau de ce un soundtrack este mai bun decât un altul. Vreau doar să înșir... mai mult »...
2. Kazuo Ishiguro – Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg Ernest Hemingway spunea, în romanul său – Fiesta, că lucrurile se simt diferit și mult mai intens în timpul nopții (sau, mă rog, ceva asemănător). Probabil pentru fiecare dintre noi,... mai mult »...

Virgil Vătăşianu a fost unul dintre reprezentanţii de seamă ai culturii româneşti a veacului trecut. A adus contribuţii esenţiale la studiul istoriei de artă din România, evidenţiindu-se şi ca un erudit medievist şi profesor universitar. A trăit între anii 1902-1993 şi s-a născut la Sibiu. A urmat cursurile Facultăţii de Drept de la Bucureşti, apoi cursuri de istoria artei la universităţi din Cluj, Praga şi Viena. După terminarea studiilor, a activat în postul de secretar al Accademiei di Romania de la Roma, iar la intoarcerea sa în ţară a devenit titularul catedrei de istoria artei la Universitatea din Cluj-Napoca. A redactat un număr impresionant de lucrări ştiinţifice, studii de cercetare şi articole. Printre lucrările sale fundamentale se numără “Istoria artei feudale în ţările române”, “Istoria artei europene”, “Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara”, “Pictura murală românească în veacurile XIV-XVI” şi “Metodica cercetării în istoria artei”.

Volumul de faţă se află la cea de-a treia ediţie, apărută de această dată la editura Clusium din Cluj-Napoca, în anul 2004. Volumul este organizat după următoarea structură: debutează cu un “cuvânt inainte”, aparţinându-i unuia dintre cei mai importanţi istorici de artă formaţi şi instruiţi de către Virgil Vătăşianu – Viorica Guy Marica, care expune un scurt discurs asupra metodei şi a “şcolii Vătăşianu”, precum şi un argument în favoarea studiului operei de artă în contextul de interdependenţă față de factorii sociali, politici sau istorici care au generat-o. Următoarele trei segmente ale volumului cuprind o listă bibliografică a tuturor publicaţiilor, studiilor şi volumelor academicianului; o listă de abrevieri ale revistelor şi periodicelor citate în decursul studiului, precum şi o prefaţă-argument realizată de către autor. Expunerea continuă cu un capitol dedicat genezei şi dezvoltării disciplinei Istoria Generală a Artei. In cadrul acestei expuneri, prezintă practic o scurtă istorie atât a artei, cât şi a scrierilor despre artă, şi în final a disciplinei Istoria Artei. Urmăreşte traseul parcurs de scrierile de artă de la vremea antică pană în contemporaneitate, de la descrierile de călătorie la codice şi lucrări cu caracter biografic, la publicaţiile cu caracter istoric, până la volumele sau compendiile esenţiale ale istoriei de artă. Acest traseu este exemplificat, într-una dintre direcţii, prin prisma celor mai importanţi esteticieni, filozofi, artişti şi istorici de artă care au iniţiat sau au adus o contribuţie acestui complex studiu. Prezintă concret şi analitic, însă într-un mod deosebit de concis contribuţiile şi inovaţiile aduse de diferiţi teoreticieni în studiul artei. O altă direcţie a observaţiilor urmăreşte evoluţia mentalităţilor de-a lungul secolelor si a concepţiilor privitoare la artă; de la statutul său din Antichitate, la declinul din perioada Evului Mediu, şi la renaşterea ulterioară a interesului pentru artă. Urmăreşte scrierile de artă raportate la investigatiile de natură istorico-geografică, la diferitele sisteme filosofice, la importanţa apariţiei academiilor. Concluzionează cu importanţa preocupărilor conexe, precum restaurarea şi conservarea monumentelor istorice, ca parte integrantă în studiul şi cercetarea istoriei de artă. Prezintă ca fiind paşi esenţiali ai unei cercetări cunoaşterea principiilor estetice ale epocii in care o operă de artă a fost creată, observarea detaliilor, descoperirea tehnicii, precum şi studiul minuţios al documentelor din arhive. In final, ilustrează pricipalele momente ale constituirii acestei discipline.

Următorul capitol reprezintă practic prezentarea metodei de cercetare folosită de academician. Acesta este structurat în alte trei subcapitole, în felul următor: Documentarea, Analiza şi Sinteza, care denominează cele trei părţi componente în jurul cărora se organizează cercetarea folosind metoda lui Virgil Vatășianu. Incepe capitolul oferind consideraţiile sale asupra propriei metode “expunerea ce urmează își propune deci ca, pe temeiul experienţelor şi al soluţiilor puse în circulaţie de către predecesori, să contribuie la cristalizarea unei scheme de cercetare aptă să ofere garanţiile necesare. Schema va trebui să impună luarea în considerare a tematicii, a faptelor materiale şi formale, să cântărească pe cele funcţionale şi estetice şi să le pună pe acestea în legătură cu factorii sociali şi ideologici; procedeul investigaţiei va trebui să fie empiric şi inductiv”. De asemenea, el consideră că “metoda de cercetare trebuie să pornească de la fapte concrete, să asigure o analiză cât mai exhaustivă, pe care să-şi întemeieze apoi concluziile, ceea ce înseamnă că cercetarea va cuprinde următoarele etape: documentarea, analiza şi sinteza”. In continuare, realizează o expunere generală şi concisă a acestor etape ale metodei sale de cercetare, subliniind importanţa urmării unor criterii riguroase, a unui plan, şi oferind şi un model de structurare a unei fişe monografice, toate acestea făcand parte din etapa de documentare. Expunerea fazei de analiză este organizată in jurul prezentării celor patru etape esenţiale care trebuiesc urmate in decursul acestei acţiuni, şi anume: identificarea temei, prezentarea materialului şi a tehnicii folosite, descrierea formei şi interpretarea conţinutului. Autorul situează “tema” în două contexte diferite: cea liber aleasă, şi cea propusă de comanditar, urmărind pe baza acestor exemple, felul în care ea poate fi explicată raportându-se la contextul istoric, folosindu-se de numeroase analogii concludente. Oferă în sprijinul fiecărui argument sau idee, exemplificări edificatoare. Expunerea punctează particularităţile cercetării în raport cu obiectul studiat, existând astfel exemplificări diferite în cazul clasificării operelor , încadrate în cele trei principale categorii: arhitectura, sculptura şi pictura.

Acest capitol oferă nu numai o privire generală asupra metodei sale de cercetare, având şi rolul unui manual util cercetătorului, datorită faptului că explică in termeni facili, şi urmărind o structură coerentă, paşii care trebuiesc urmaţi in momentul realizării unui studiu de caz. Expunerea este una deloc sterilă, fapt datorat atât folosirii unui limbaj nepretenţios şi a evitării frazelor lungi şi la un moment dat lipsite de coerenţă; cât şi presărării de exemple concludente privitoare la tehnici şi maniere de lucru ale marilor artişti, proprietăţile diferitelor materiale, caracteristici ale fiecărui tip de pictură, evoluţia formelor arhitecturale. Axele principale ale expunerii sale urmăresc să convingă de importanţa folosirii corecte a terminologiei stilistice, utilizării exemplelor ilustrative, limbajului morfologic specific, particularităţilor compoziţionale ale diferitelor stiluri, formei ca limbaj plastic. Autorul recurge şi la argumente ce ţin de prezentarea comparativă a curentelor şi stilurilor, relaţia artă-societate de-a lungul timpului, reusind sa nu omită nici spaţiul autohton, prin trecerea in revistă a unor particularităţi locale.

Volumul este întregit de un suport grafic valoros, o serie de ilustraţii concludente pentru concepţia şi argumentele care fac obiectul lucrării; care este încheiată de alte două segmente: lista ilustraţiilor, precum și un indice al numelor de autori şi artişti amintiţi în decursul acestuia.

In concluzie, consider această lucrare ca îndeplinind o funcţie dublă, destinată pentru două categorii de cititori, fiind în ambele cazuri la fel de utilă. Astfel, ea poate fi apreciată de cititorii cu un oarecare interes pentru artă şi istoria de artă, şi citită ca un scurt istoric al acestor două, ca un şir de nume şi momente importante din istoria acestora. In al doilea caz, ea poate fi privită ca un îndreptar util cercetătorilor care doresc să-şi construiască o metodă de lucru, cartea de față fiind un punct de plecare pentru ceea ce înseamnă un modalitate coerentă şi structurată de organizare. Virgil Vatăşianu a reuşit prin prezentul volum să convingă încă o dată prin erudiţia sa şi prin menirea de formator şi teoretician, reuşind să ofere un drum de urmat, o serie de repere, o direcţie a investigaţiilor în acest complex şi ramificat domeniu reprezentat de istoria artei.

(sursa fotografiei: www.patzinakia.com)

Articole asemănătoare:

1. O privire asupra artei lui Fernando Botero Deși am printr-un sertar o diplomă de absolventă a unei facultăți de istorie, cu specializarea în Istoria Artei, pe Fernando Botero pot să mă mândresc că l-am descoperit singură. Este... mai mult »...
2. Colecția Virgil Cioflec a Muzeului de Artă din Cluj-Napoca Nucleul patrimoniului deținut de către Muzeul de Artă din Cluj-Napoca este constituit din colecția ce poartă numele de Pinacoteca Virgil Cioflec (1876-1948). Este necesar să fie menționate câteva cuvinte privind... mai mult »...

Nu pot să încep să vorbesc despre inițiativa DoR decât exprimându-mi în primul rând entuziasmul și aprecierea pentru rezultatul muncii acelei mâini de oameni care înseamnă DoR. Am aflat prima dată despre proiect la puțin timp după apariția primului număr (cândva anul trecut); din păcate tirajul a fost într-un număr limitat și nu am mai reușit să pun mâna (literalmente) pe vreunul. Se anunța atunci a fi un proiect singular, însă datorită numeroaselor aprecieri de care s-a bucurat, DoR nu s-a oprit acolo. Și foarte bine a făcut. Din fericire, primul număr poate fi încă lecturat pe site-ul DoR, mai exact aici.

DoR se prezintă cititorilor în felul următor: Decât o Revistă este o publicaţie trimestrială independentă, care asamblează realităţile şi obsesiile contemporane – cultura, schimbările sociale, dilemele de consum, dezvoltarea personală, tehnologia, politica – într-un puzzle eclectic şi provocator. DoR spune poveşti bine documentate, aflate la graniţa dintre interese, sensibilităţi (de masă şi alternative) şi nevoi (cunoaştere şi amuzament). Autorii urmăresc să surprindă, să amuze, să stârnească, să edifice, să emoţioneze, făcând din DoR nucleul unei comunităţi de idei şi voci distincte. Designul spectaculos, fotografiile şi ilustraţiile îmbogăţesc experienţa de citire şi fac din ediţia tipărită un obiect de colecţie.

Anul acesta, în schimb, am fost pe fază și am achiziționat cel de-al doilea număr al revistei la puțin timp după apariție. Eram atât de entuziasmată de faptul că, în sfârșit, o găsisem, încât în primele două zile m-am mulțumit să o răsfoiesc puțin câte puțin, să citesc câteva titluri și să admir câteva fotografii; propunându-mi să prelungesc cât se poate de mult experiența DoR. Așa că am citit-o în porții, în decursul câtorva zile, bucurându-mă de fiecare articol și dorindu-mi, pe măsură ce ma apropiam de final, să fie de 4-5 ori mai groasă.

Am citit cu interes selecția unui număr de 10 cărți aparținând unor scriitor români contemporani precum Cecilia Ștefănescu, Adrian Chivu, Dan Lungu sau Ioana Nicolaie – un soi de preview a ceea se mai scrie în perioada aceasta in România; am găsit foarte interesant interviul cu Felix Vogel (curator) despre Bienala de la București; am văzut o nouă față a celebrului model Diana Dondoe, aceea de editor, în articolul Intre un bărbat și o femeie e un aparat foto; mi-a plăcut la nebunie articolul (the main one – care se află și pe copertă) România lor, care ne prezintă un nucleu de femei tinere care schimbă lucruri în acest moment, care experimentează, care inspiră, care creează, care sunt lideri, femei precum Cinty Ionescu, Sandra Ecobescu sau Andreea Borțun.

Am mai aflat ce mai face și ce mai pregătește regizorul Radu Muntean și am citit un interviu excelent cu unul dintre scriitorii mei preferați: Filip Florian. Articolul Mi-au crescut pedale a venit la un moment numai bun, ținând cont de faptul că am învățat de-abia acum să merg pe bicicletă și sunt extrem de entuziasmată de asta. Mai trebuie să menționez că articolul despre magiunul de Topoloveni mi-a trezit o poftă cât toate poftele, tocmai mie, care nu mă omor după dulcețuri/marmelade sau alte zahariseli de genul acesta. Insă după ce am citit aproape 6 pagini despre magiun (cu fotografiile aferente), am fugit la hipermarket în căutarea sa. După primul borcan a urmat altul și altul și altul….așa că trebuie să mulțumesc DoR pentru o nouă descoperire culinară, de venită între timp un soi de guilty pleasure.

Revista mai este presărată cu articole funny, care abordează probleme serioase, precum ce să te joci la birou când n-ai chef de lucru, cum se bea tequila, cum să-ți faci o rachetă, ghid de jucat petancă, principiile ergonomice menite să te facă să îți urăști mai puțin scaunul sau o clasificare a șosetelor. Acest puzzle de cultură, artă, opinii, idei, online, actualitate și amuzament se încheie cu un pictorial-parodie fashion, construit în jurul deja conceptului de shaorma.

Sper că am reușit să vă trezesc interesul pentru DoR (celor care nu ați citit-o deja) și să vă recomand să o căutați prin librării. Merită. Este actuală, tânără (ca aspect, ca opinii, ca interese), smart și witty; în plus, beneficiază de un design și imagine vizuală mi-nu-na-tă. Detalii despre distribuție și locurile în care poate fi găsită revista, puteți afla aici.

Și o întrebare pentru cei care ați citit deja revista – Ce vă place și ce nu vă place la DoR?

*abia aștept numărul următor. De colecție, desigur.