Cred că Michelle Williams are o predilecție pentru filmele indie, teribil de minimaliste și auster-moralizatoare (a se vedea și Meek’s Cutoff și mai ales Wendy and Lucy). In cazul de față – avem de-a face cu un film dureros de monoton, despre efectele pe care căsnicia le are asupra oamenilor. Trebuie să mărturisesc că am văzut filmul în două părți aproape egale, deoarece cam atât îmi lua să mănânc un pomelo. Cu ocazia asta mi-am dat seama de adevăratele beneficii ale consumului de pomelo, pe lângă efectul antioxidant și aportul de vitamine, pomelo este într-adevăr de folos atunci când ai de-a face cu un film plictisitor – este suficient de mare și de interactiv (all that cutting and peeling) ca să îți dea senzația că faci cu adevărat ceva, în timp ce aștepți să se întâmple… orice.

Toți cei care apreciază filmul acesta îi apreciază realismul – eu bine, pentru mine ăsta nu e un factor crucial (dacă ar fi fost așa, mi-ar fi plăcut și Aurora lui Cristi Puiu). Pe scurt (de fapt, nu numai) – filmul prezintă frânturi (intercalate din punct de vedere cronologic) din povestea de dragoste a celor doi: Cindy și Dean. Se întâlnesc romantic într-un autobuz, cântă pe stradă, se iubesc prin tot felul de locuri, fără să îi deranjeze la momentul respectiv faptul că ea dorea să aibă o carieră ca medic, iar el se mulțumesc cu tot felul de slujbe dubioase, neavând liceul terminat. Ceea ce părea să fie a sparkle între doi oameni nepotriviți, dar teribil de îndrăgostiți unul de celălălt, se transformă într-o căsnicie nereușită, din pricina unei sarcini neprevăzute. In decurs de câțiva ani, cei doi (fie, unul mai mult decât celălalt) ajung să nu mai simtă atracție fizică, să nu mai aibă mare lucru de vorbit și împărtășit și să își dorească altceva. Concluzia este că, până la urmă, oricât de puternice ar fi sentimentele de la începutul unei relații, în cele din urmă ele pălesc în fața diferenței de percepție asupra vieții, carierei și responsabilităților. Nimic de zis – that happens every time.

Nu am ce să reproșez actorilor – au fost cât de poate de firești și de expresivi în transmiterea tuturor emoțiilor și frustrărilor. Iar în ceea ce privește atmosfera, filmul reușeste să imprime spectatorului toate senzațiile apăsătoare ale sfârșitului de relație/conviețuirii frustrante – latență, monotonie, conflicte mocnite, dezamăgiri, resemnare. Insă vizionarea unei astfel de povești este greoaie și te scoate din zona de confort, făcându-te să te gândești la propriile greșeli și compromisuri. Ceea ce poate fi considerat ca fiind un succes regizoral, însă cu siguranță nu este ceea ce vreau de la un film în acest moment.