Între 27-28 septembrie a avut loc “vizita oficială” a scriitoarei germane Herta Muller în România, eveniment organizat de către editura Humanitas și Institutul Goethe. Pe lângă conferințe de presă, private party-uri și ce altceva s-ar mai fi putut întâmpla în decursul acestor două zile, au avut loc și două evenimente cu caracter public:

1. lectură publică Herta Muller + discuție cu scriitorul Gabriel Liiceanu (Ateneul Român)
2. lansarea seriei de autor Herta Muller + sesiune de autografe (Librăria Humanitas)

Să o luăm pe puncte, așadar. La Ateneu, după cum era de așteptat, multă lume, de tot felul: de la politicieni la intelectuali, de la doamne plictisite la tineri entuziasmați. După ce au reușit toți invitații să își găsească locurile în sală, lucru care, ca de obicei, a pricinuit o întârziere substanțială, au apărut pe scenă Herta Muller, împreună cu Gabriel Liiceanu și cu un alt domn (directorul Filarmonicii, mi se pare; nu am reținut atât funcția sa, cât mai ales discursul său).

Sunt curioasă când se va renunța la discursurile de tip Plenara (cum a fost cel al sus-numitului domn): ultra-elogios, nostalgic, romanțat, care face uz de toate clișeele specifice discursului socialist. Mă întreb dacă dânsul a citit vreo carte a Hertei Muller, sau a oferit doar un discurs-tip, cu care putea să parieze că nu va da greș. A urmat apoi discursul ambasadorului Germaniei la București, care ,printre altele, ne-a spus faptul că discursul ambasadorului german este urmat întotdeauna de muzică, în acest caz de un recital de pian.

După toate aceste introduceri, a urmat unul dintre momentele principale ale evenimentului, și anume lectura (în limba germană) unor fragmente din cel mai recent roman al scriitoarei – Leagănul respirației. Spre surprinderea mea, au fost alese două fragmente care mi-au plăcut foarte mult în momentul în care am citit cartea, și care mi-au rămas întipărite în minte. Lucru care m-a scutit de fâșâirea continuă a foilor pe care era scrisă traducerea în limba romană a fragmentelor. Am profitat de moment pentru a asculta acea înșiruire de cuvinte în limba în care li s-a dat pentru prima oară o formă; și pentru a observa gesturile doamnei Muller.

In ceea ce privește discuția dintre scriitoare și Gabriel Liiceanu… sunt destul de multe de spus. Mă așteptam la un Liiceanu destul de sobru și grav, însă mi s-a părut de-a dreptul scorțos, circumspect și pe alocuri cinic. Era limpede faptul că cei doi priveau această întâlnire într-o manieră diferită: pentru unul dintre ei era o conversație sinceră și firească, pentru celălalt era un schimb de discursuri și un prilej de conceptualizare.

Cred că Herta Muller a reușit să impresioneze întreaga sală cu sinceritatea, atitudinea nepretențioasă, curajul de a afirma lucruri care cu siguranță deranjau câțiva oameni prezenți în sală. Am admirat lejeritatea cu care a vorbit despre lucruri pe care mulți oameni preferă să le treacă sub tăcere, faptul că a atacat niște probleme care cu siguranță nu erau trecute în desfășurătorul întălnirii și faptul că nu s-a sfiit să își exprime dezacordul acolo unde a simțit nevoia. Voi spicui câteva dintre ideile enunțate de către doamna Muller:

- patria este ceea ce nu poți să suporți și ce nu poți să părăsești – în ideea în care a plecat dintr-o țară în care nu se mai simțea acasă, în care nu mai putea să trăiască, însă cele trăite aici au urmărit-o în permanență acolo unde a plecat

- scriu pentru că nu pot altfel – susține faptul că ea nu își dorește să scrie, ci își dorește să își clarifice în minte lucrurile care i s-au întâmplat, să le înțeleagă și să le analizeze; și nu poate să facă asta decât prin scris

- relația scriitorului cu lumea nu este deosebită de a celorlalți oameni – nu are aroganța de afirma faptul că deține o înțelegere superioară a lucrurilor, dată de condiția sa de intelectual/scriitor, ci pur și simplu faptul că percepția și gândurile sale sunt publice, în raport cu cele ale altor persoane

Deranjant mi s-a părut faptul că Liiceanu a încercat să facă apel la acea identitate națională și apartenență la patria română pe care Herta Muller nu o simte și nici nu ar fi putut să o simtă, ținând cont de faptul că ea a aparținut în primul rând comunității de sași din România; în al doilea rând, pentru că a fost persecutată, iar apoi alungată din această țară. Consider că ar fi fost mai potrivită o atitudine de gazdă din partea domnului Liiceanu, și nu una de problematizator al conștiinței, limbii și patriei. După cum a afirmat și ambasadorul german, Nobelul nu este nici al României, nici al Germaniei, ci este al scriitoarei Herta Muller. Atât.

Despre lansarea oficială a seriei de autor Herta Muller și a sesiunii de autografe, nu am foarte multe de spus. Am ajuns cu vreo jumătate de oră înainte de ora anunțată și am dat de o coadă care ajungea până pe Calea Victoriei. Imagine similară celor pe care le-am văzut la tv, transmise de la ceva procesiuni cu moaște sfinte sau alte asemenea. Vrând totuși să o mai văd odată și să obțin un autograf de la ea, m-am așezat la coadă. Acolo a început teroarea: o grămadă de bătrâni care nu știau exact ce se întâmplă acolo, oameni care se îmbulzeau la standul cu cărți amplasat afară și ieșeau victorioși de acolo cu câte o carte în mână. Am surprins discuții de genul:

- pe care ai luat-o, mă?
- aia mai ieftină, cred că aia cu vulpea.
- bun, gata. hai să mergem acuma.

Buuuuun. Nu am mai suportat atâtea discuții dubioase și mirosuri de tot felul, așa că am părăsit coada, mutându-mă mai în exterior. De unde am observat o altă față a ororii: în dreptul librăriei Anthony Frost, înspre care accesul era blocat de mulțimea de oameni, era sprijinită o scară de lemn, pe care se împingeau și se urcau numeroase doamne care altfel, ar fi părut respectabile. O imagine complet lipsită de sens și de decență. O imagine care m-a convins să plec de acolo, cu următoarele întrebări în minte:

1. De ce acea disperare de a cumpăra cărțile fără a vrea un autograf? In condițiile în care Leagănul respirației se găsește în librării de prin luna iulie, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul de anul trecut iar Călătorie într-un picior de pe la începutul lunii septembrie? Asta ca să nu zic de volumele scoase de către editura Polirom (Animalul inimii și Regele se-nclină și ucide, care au fost (înainte de momentul Nobel) o lungă perioadă de timp la o ofertă de 3,99 lei volumul. Și cu siguranță, nici una, nici alta, nu ar fi dispărut de pe fața pământului după data de 27 septembrie.

2. De ce acea lipsă de maniere, de decență, de considerație; lucruri care în mod normal ar trebui să fie caracteristice unui eveniment cultural?

3. De ce acea afluență de oameni care nu știau exact de ce sunt acolo, care s-au aședat la coadă dintr-un reflex, sau care au dorit să fie văzuți acolo, sau care erau pur și simplu curioși de ceea ce se întâmplă, sau care vroiau să vadă cu ochii lor românca scriitoare care a luat Nobelu’?

Din cauza tuturor acestor motive, am preferat să plec, pentru a nu mă mai expune vulgarității și obscenului care a învăluit un eveniment care ar fi trebuit să fie cu totul altfel. Am preferat să rămân cu o imagine a Hertei așa cum am văzut-o la Ateneu în seara precedentă, și nu cu una a ei sufocată de armata de vânători de autografe.