In general, sunt puțin sceptică în ceea privește cinematografia românească. Din păcate, înainte de fiecare proiecție autohtonă, indiferent de criticile sau de aprecierile de care se bucură, eu nu am așteptări foarte mari. Asta pentru că m-am săturat de paradigma din care multe filme românești refuză să iasă: aceleași clișee cu privire la români – micii și berea, mileul sau peștele de pe televizor, manelele sau muzica populară, lipsa vădită (în limbaj și comportament) de educație și de maniere, discuțiile banale despre vreme și sărăcie sau mai știu eu ce. Da, din păcate, toate acestea caracterizează încă o mare parte a populației țării noastre, dar eu, cel puțin, nu vreau să văd asta și în filme. Mi-este de ajuns să le văd pe străzi, în ziare și în jurul blocului (din fericire, televizor nu am). M-am săturat și de argumentele pe care unii regizori le oferă, potrivit cărora ei realizează prin intermediul filmului o radiografie a societății românești contemporane sau ilustrează mentalitatea și comportamentul tipic al românului. Vreau altceva de la filmul românesc, altceva chiar și decât mult prea des exploatata temă a comunismului.

Dincolo de asta, m-am bucurat să văd anul acesta la TIFF ceva nou în abordarea cinematografică românească. Mă refer aici la filmele Felicia, înainte de toate și la Marți, după Crăciun.

Trebuie să mărturisesc, în primul rând, faptul că, la proiecția filmului Marți, după Crăciun, a regizorului Radu Muntean, înainte de începere, am avut senzația că sunt singura persoană din sala plină a cinematografului Republica, care nu dorea neapărat să vadă filmul. Spun asta deoarece, precedentul film al lui Muntean – Boogie, nu mi-a plăcut deloc, dar deloc. Cu atât mai mult, țînând cont de asta, filmul a venit ca o mare surpriză. Mi-a plăcut foarte, foarte mult. Povestea este una simplă: aparenta familie ideală, formată din doi soți și un copil, care duc o viață perfectă, imagine spulberată de relația extraconjugală pe care El o întreține și pe care apoi, o mărturisește soției, declanșând astfel o dramă. Am apreciat aprofundarea ambelor planuri, atât cea a căsniciei celor doi, prezentată drept una cât se poate de confortabilă și armonioasă; cât și relația soțului cu amanta sa, una pasională și afectuoasă. Nimic vulgar, nici o ironie ieftină (a soției sau a amantei), nici o criză isterică de gelozie sau de nervi. Personajul interpretat de Mimi Brănescu este unul rațional, onest (atât cât poate fi cineva într-un adulter) și plin de considerație, față de ambele femei din viața lui. Maria Popistașu realizează și ea un rol matur și dificil, într-o manieră elegantă, lucru pus cel mai bine în evidență în scena tensionată de la cabinetul stomatologic. Cât despre Mirela Oprișor, un mare bravo, pentru felul în care și-a construit personajul și pentru calitățile sale actoricești, excelent ilustrate în scena conflictului conjugal, desfășurat cu raționalitate și eleganță (dealtfel, cred că este una dintre cele mai bune interpretări pe care le-am văzut la TIFF).

Un film simplu, intim, frumos (realmente frumos, un mare plus pentru imagine, care de multe ori lasă de dorit în cinematografia românească), cu un scenariu bine închegat. O analiză lucidă a unei vieți de cuplu, a unui cuplu distrus până la urmă; emoționantă și pe alocuri răscolitoare. Mi-a plăcut foarte mult tipologia personajelor: oameni din clasa de mijloc, educați, raționali, analitici, manierați și cu bun simț (o abordare diferită așadar, dar pe care o așteptam de mult timp de la un film românesc). Ah, așa ca un amănunt, cred că este primul film românesc (din câte îmi vin în minte acum) în care acțiunea nu se petrece în apartamente cu aspect ponosit și sărăcăcios (un plus și în privința asta). Cu siguranță, Radu Muntean a luat-o pe un drum bun.

Am ratat prima proiecție a filmului Felicia, înainte de toate, dar așteptând să intru la filmul următor, în holul cinematografului Victoria, am auzit numai păreri pozitive despre el (și nu au fost puține), lucru care m-a făcut să aștept cu nerăbdare cea de-a doua proiecție a sa. O sală plină, foarte plină, mai ales judecând după ora proiecției – 13:15, genul de oră la care, din câte am observat la celelalte filme, nu se înghesuie prea multă lume. Un film realizat de către doi regizori: românul Răzvan Rădulescu (scenarist, aflat la filmul său de debut) și Melissa de Raaf (regizor olandez). Pe lângă regie, cei doi au semnat și scenariul filmului. Acțiunea filmului este plasată pe parcursul unei singure zile, cea în care Felicia, venită în România pentru a-și vizita părinții, pleacă spre aeroport pentru a se întoarce acasă, în Olanda, la fiul său. Deoarece sora sa nu mai ajunge, deși îi promisese inițial că o va conduce la aeroport, Felicia pierde avionul. De aici încolo, urmează o alternanță de încercări disperate de a găsi o cale pentru a se întoarce totuși în Olanda în aceeași zi și intervenții agasante ale părinților, care doresc doar să o ajute.

In esență, filmul oferă o portretizare succintă a unei familii disfuncționale, în care depărtarea, răceala și lipsa de comunicare au săpat adânc. Fiecare personaj este construit într-o manieră individualizantă, lucru sesizabil foarte ușor în interacțiunea dintre ei: discuții cu valențe de monolog, neînțelegeri și conflicte care mocnesc, până în momentul în care Felicia izbucnește, aruncându-i mamei toate frustrările și dezamăgirile adunate în decursul anilor. De aici, și ironia titlului, dacă ne gândim la faptul că Felicia s-a simțit permanent lăsată la urmă și neglijată, în detrimentul nevoilor și dorințelor celorlalți membri ai familiei. Filmul reușește să transmită o atmosferă tensionată, dureroasă și apăsătoare. Fimul este în mare parte dus în spate de către minunata actriță Ozana Oancea, aflată la debut în film (ea fiind de mulți ani, actriță de teatru, lucru care se vede, într-un sens bun, desigur). O interpretare impecabilă, în mai multe registre. M-a bucurat foarte mult faptul că i s-a decernat premiul pentru interpretare, în cadrul TIFF. Cu siguranță, vom mai auzi numele său pe viitor.

Așadar, pentru când vor apărea aceste două filme în cinematografe: recomand, recomand, recomand!