Am reușit anul acesta să-mi depășesc recordul personal de filme văzute la TIFF, care era până acum de 16 bucăți, iar de anul acesta încolo (probabil până la următorul) va fi de 22. Acuma, ce să zic? Faptul că selecția festivalului cuprinde în jur de 240 de filme este un mare neajuns, ținând cont de faptul că asta permite un număr maxim de două proiecții/film. In condițiile astea, e greu să alegi, și cu atât mai greu să alegi doar filme bune, dintr-o mare de filme relativ obscure sau foarte-foarte noi sau realizate de regizori al căror nume nu-ți spune mare lucru. Așa că rămân criteriile de tipul: a luat ceva premii pe la ceva festivaluri internaționale, are o descriere interesantă, are un afiș mișto (yes, i’m a sucker for this kind of things), e făcut de un regizor care a mai făcut vreun film mișto sau e cu un actor care îmi place. Potrivit acestor criterii, așadar, am ales atât filme bune, cât și filme mediocre, ba chiar și unele foarte proaste. Să purcedem deci spre a relata despre cele văzute:

Soul Kitchen

A fost filmul care a deschis oficial festivalul, printr-o proiecție în Piața Unirii. Frumoasă ideea spațiului, frumos să vezi circulația închisă în centrul orașului, să poți fuma în timpul filmului și să observi burțile luminoase ale avionelor care treceau pe deasupra ecranului imens și gonflabil. Cât despre film în sine, de la un regizor (Fatih Akin) de sub indicațiile căruia au ieșit lucruri frumoase, precum Auf der anderen Seite și Gegen die Wand, ai putea să aștepți mai mult decât o comedie drăguță, dar lipsită de substanță. Ca element central al poveștii e plasată cârciuma dubioasă deținută de un bucătar grec, în jurul căreia se aciuează fratele său proaspăt ieșit de la pușcărie; o chelneriță goth care aproape pe tot parcursul filmului dă peste cap shot-uri din tot felul de spirtoase; un bucătar irascibil, care gătește mâncăruri foarte fancy (un personaj mișto, dealtfel) și un fost coleg, cam cocalar, care vrea cu orice preț să cumpere terenul pe care se află nu-prea-onorabilul stabiliment. Din ciclul fiecare cu…problemele lui, pe tot parcursul filmului se bagă fiecare într-un bucluc mai mic sau mai mare, care bineînțeles, se rezolvă cu bine la final. Un film simplu, previzibil, dar totuși nostim, de văzut, în detrimentul altor filme din categoria asta.

Kak ya provel etim letom (Cum mi-am petrecut sfârșitul verii)

Un film rusesc, regizat de Alexei Popogrebsky. M-a atras faptul că era rusesc și luase câțiva urși de argint la Berlin. Un film cu doar două personaje – doi meteorologi mai exact, aflați singuri la capătul lumii, undeva pe lângă Oceanul Arctic. Dacă a reușit filmul acesta să transmită ceva foarte bine, atunci asta trebuie să fie cu siguranță senzația că viața de meteorolog este una teribil de plictisitoare și angoasantă. Două treimi din film sunt alcătuite din scene casnice: încălzit conserve, jucat pe calculator, dormit. In rest, mai o plimbare pe afară, mai o distracție improvizată, precum săritul pe butoaie cu apă, mai o transmisie radio. Asta până când meteorologul mai tânăr primește vestea morții familiei celuilalt, veste pe care se teme să i-o trasmită, datorită imaginii lui de psihopat imprevizibil. De aici începe o situație mai tensionată, în care unul îl terorizează lent și abil pe celălalt, care se ascunde, fuge și apoi încearcă să-l otrăvească cu pești iradiați. Având toate elementele acestea, filmul ar fi putut să fie unul bun, însă a fost muuuuuuuult prea slow, tensiunea mult prea redusă și finalul cam siropos.

Det enda rationella (O soluție rațională)

Un film din competiție, suedez, despre un aranjament amoros al unor oameni nu tocmai tineri. Mai dezvoltat: Erland și soția sa, May, sunt o cuplu atît de fericit, încât dau și lecții de conviețuire matrimonială armonioasă la biserica locală. Prietenul cel mai bun al lui Erland, Sven-Erik, face un cuplu aparent la fel de fericit cu soția sa, Karin. Asta până când Erland și Karin realizează că nu mai pot unul fără celălalt. Aparenta soluție rațională vine de la Erland, care propune (la o discuție civilizată, dar extrem de caraghioasă a celor patru) să se mute toți împreună, până va trece pasiunea (dar și de rușine în fața congregației) și se vor putea întoarce la viețile lor obișnuite. De aici, se iscă o serie de situații inconfortabile și haioase, care degenerează spre final, în lucruri mai dramatice. Un film bunicel, dar care totuși abundă în scene pseudo-erotice, în care ar fi fost totuși mai potriviți (a se citi: mai plăcuți vizual) niște actori mai tineri.

Vincere

A rămas filmul meu preferat de la această ediție a TIFF-ului. Trebuie să recunosc că am o afinitate deosebită pentru filmele inspirate de fapte istorice, precum este filmul acesta: o parte a vieții lui Benito Mussolini, evitată în biografiile sale oficiale, for obvious reasons. Este povestea dramatică a primei sale soții, a primului său sprijin (atât moral, cât și financiar), mama copilului său nelegitim (cu toate că a fost recunoscut de către tatăl său). O poveste despre iubire, fascism, ascensiune politică, durere și nebunie. Foarte frumos realizat, minunat din punct de vedere vizual, cu un scenariu bine construit și două prestații actoricești remarcabile, ale Giovannei Mezzogiorno și Filippo Timi. Dramatic, răscolitor și emoționant.

Road,Movie

Un film…….indian. Cu participare americană însă. Este nici mai mult, nici mai puțin decât ceea ce pare: a road movie. Povestea ar fi în mare cam asta: un tânăr indian se angajează să vândă un vechi camion, pentru a scăpa pentru câteva zile de neplăcuta afacere a tatălui său – comerțul cu ulei de păr. Ca în orice road-movie, pe drum întâlnește o serie de personaje, care mai de care mai colorate, în timp ce descoperă că de fapt, camionul era o caravană cinematografică. Bineînțeles că nu lipsesc nici situațiile aventuroase, precum întâlnirea cu un grup de polițiști corupți sau cu traficanții de apă (da, ați citit bine); situații din care reușesc să iasă într-o manieră foarte amuzantă. Cu siguranță nu sunt un fan al filmelor indiene, însă acesta, deși păstrează elemente caracteristice, precum muzica, portul și alte asemenea, este puțin atipic. Nu lipsesc nici glumele cu referire la cultura americană (spre exemplu Starbucks). Un film ușurel, nostim, relaxant.

Rewers (Invers)

Un alt film care se încadrează la categoria filme bune văzute la TIFF. O poveste în mai multe registre și pe mai multe planuri: atât cel al Poloniei zilelor noastre, cât și cel al Poloniei anilor 50, aflată sub comunism. O poveste despre viața de familie (aproape exclusiv feminină) și în același timp una despre un regim politic/perioadă istorică. Ceva între parodie, dramă și comedie noir. Sabina, o intelectuală destul de insipidă, ajunsă deja la o vârstă la care, în ochii familiei, este considerată problematică singurătatea, este supusă la o serie de vizite ridicole ale potențialilor pretendenți, aleși de către mama sa. Asta până când, într-o împrejurare ciudată, îl cunoaște pe Bronislaw, întruchiparea bărbatului perfect, care, pe deasupra, se mai și îndrăgostește de ea. Aparent…deoarece ascunde și el anumite lucruri. Nu vreau să dezvălui mai multe, însă de aici încolo acțiunea devine din ce în ce mai interesantă. Planuri, otrăvuri, cadavre dizolvate și ascunse sub Casa Poporului de la Varșovia. Personaje complex construite și bine interpretate, plot interesant și scene bine realizate. Ah, și nenumărate premii pe la tot felul de festivaluri internaționale.

Medeni Mesec (Luni de miere)

Un coproducție Serbia-Albania, de această dată. O poveste extrem de realistă și tipică pentru zona balcanică, despre fascinația și visul emigrării în vest. Două cupluri (unul de sârbi, iar celălalt de albanezi, desigur) se hotărăsc să părăsească țara natală, în căutarea unui viitor mai bun în Italia, respectiv Austria. Până la acest moment însă, filmul abundă de scene în care, mai voalat sau nu, sârbii fac mișto de albanezi și invers, acuzându-se unii pe alții de diverse conflicte (la nivel macro adică, povestea celor două cupluri desfășurându-se pe două planuri diferite), dar extrem de similare: conflicte de familie, nunți tipic balcanice, același tip de probleme la graniță.

Deux de la Vague (Truffaut și Godard)

Despre documentarul acesta am scris mai pe larg aici, așa că nu voi mai insista. Decât poate pentru a spune încă o dată că merită văzut.

Djavolja varos (Orașul diavolului)

In mod sigur, acesta a fost unul dintre cele mai proaste filme pe care le-am văzut anul acesta. Atât de prost încât nici nu știu de unde să îl apuc, pentru a vorbi despre el. Devil’s Town este o comedie care satirizează societatea sîrbă contemporană punînd accentul pe problemele femeilor – acesta fiind un fragment din descrierea oficială a filmului. Numai satiră nu mi s-a părut ceea ce am văzut acolo. După spusele regizorului, el și-a construit povestea în jurul a două personaje: o fetiță bogată și una săracă, și prietenia lor conflictuală. De pe acest trunchi comun pornind apoi alte povești adiacente, care la un anumit punct se intersectează. Personaje slab conturate, plot inexistent, scene ridicole, vulgaritate și prost gust cât încape.

Haarautuvan Rakkauden Talo (Iubiri încrucişate)

O altă comedie ușoară, pe o temă des (prea des, de fapt) întâlnită prin filmele de anul acesta de la TIFF: divorțul și/sau căsniciile și relațiile care se duc de râpă. Un cuplu decide să locuiască în continuare în aceeași casă, până la vânzarea acesteia, pe baza unui set de reguli clar stabilite, care țin de aspecte privind intimitatea fiecăruia dintre ei și declară ca fiind interzisă aducerea de persoane străine (a se citi amanți) acasă. Bineînțeles că regula este încălcată de către fiecare dintre ei, care încep apoi o cursă disperată de etalare a noilor cuceriri, în scopul declanșării geloziei. Câteva faze amuzante, căteva personaje și scene mișto, însă nimic mai consistent.

Va urma (cam la fel de mult)