Probabil cea mai așteptată premieră de la Festivalul Internațional de Film Transilvania 2010, a avut loc joi, 3 iunie 2010, la Cluj-Napoca, în bătrânul cinematograf Republica. Toate locurile din sală erau ocupate, lume în picioare și mulți care, probabil, nu au reușit să mai intre la acest film.
Dupa bunul obicei românesc, cu o întârziere de vreo 20 minute, Cristi Puiu avertizează publicul că urmează un film de 3 ore și o proiecție de o calitate mediocră.

Mărturisesc că nu citisem despre acest film mai nimic, deci orizontul meu de așteptare era destul de sus, prea sus poate.

Pe scurt sau cum am anticipat eu filmul:
Viorel, personajul principal al acestui film, interpretat chiar de Cristi Puiu, personaj care se vrea modelul introveritit, sec și paranoic, construit anemic. Viorel se trezește în patul amantei și pornește, precum Vitoria Lipan, pe drumul răzbunării. Viorel spionează o femeie și două fetițe mici, undeva la marginea Bucureștiului și apoi pornește spre fostul loc de muncă (dialoguri muncitorești, banele și plictisitoare), de aici aflăm că își pregătește o armă. Apartamentul și discuțiile de bloc fac parte dintr-un banal românesc, peste care încă nu am trecut, care nu aduce vreun plus de valoare filmului. Deja totul devine clar: Viorel este divorțat, are două fetițe, este pregătit să ucidă și trăiește într-o apăsătoare așteptare.

Prima oră este plictisitoare, scaunele din cinematograful Republica sunt teribile, sunetul e prost.

Crimele sunt reci, zgomotoase și lipsite de orice urmă de sentiment. Dialogurile scurte. Personajul (scuze, dar Cristi Puiu face un rol slab) nu transmite mare lucru. Publicul,care pare destul de plictisit, defulează în final la confesiunea criminalului, față-in-față cu poliția ( undeva spre Politist adjectiv), și rade în hohote.

Scenariul este slab, plictisitor în prima parte, prea lent și sec. Regia are un plus: atenție la detaliu și cadre lungi. Sunetul este slab, ca în mai toate filmele românești.

“Inamicul numărul unu al acestui film este creierul spectatorului. Creierul are tendinţa de a simplifica. Nu i se reproşează unui film american că durează trei ore. De ce să nu zici «nu am chef să gândesc trei ore». Nu vrem să ne fie pus creierul în funcţiune timp de trei ore”, a declarat Cristi Puiu.

Aerul de “film cult”, cu trimiteri la Kafka și Dostoievsky, etalat atât de regizor cât și de “critica autohtonă”, este, din puctul meu de vedere, nejustificat. Personal cred că este o plasă de sigurantă pe care incearcă sa o plaseze, artificial, între public și film.

Concluzii

1. Aurora este un film de 3 stele. Lung, prea lent și lipsit de puls.
2. Publicul român de TIFF este uneori snob și ipocrit, aplaudând frenetic și chicotind că s-au plictisit teribil. Problema asta o întâlnesc și la teatru – unde se aplaudă fals, pentru ca așa “dă bine” și e “normal”.
3. “Critica” gen Dilema Veche , ridică osanale numindu-l chiar filmul anului la Tiff. Pentru că e “de-al nostru” și e cu substrat. Hipsteresc, aș zice. Le recomand să citească review-urile acestui film în NYT Magazine sau The Hollywood Reporter
4. Aurora e un film prea lung.
5. Cristi Puiu face un film mult sub Moartea D-lui Lăzărescu și simt că o apucă pe urmele lui Sergiu Nicolaescu (regizor-actor-scenarist).
6. Umorul din filmele românești, de situație și dialog, este de nivel de școală profesională.
7. Aurora este un film pe care îl vor aprecia pseudo-intelectualii, hipsterii și fanii lui Cristi Puiu. Atât.’