Îi place fotbalul și joacă în divizia E dintr-un campionat regional. Îl sperie rutina și lipsa provocărilor. Nu suportă emisiunile tabloid și nu admite ideea că astfel de programe au rating în România.

Acesta este Dan Cristea cel de zi cu zi, câștigătorul campionatului mondial de dezbateri. Are 25 de ani și împreună cu Nicoleta Lupea au câștigat Campionatul European, Oxfordul si Mondialele.

Și-a început cariera în debate în perioada liceului odată cu  încercarea unor profesori americani de a introduce dezbaterile ca metodă alternativă de educație. A început cu simple discuții la orele de engleză urmând ca în 2002 și 2003 să câștige naționalele. Acum lucrează ca avocat la societatea ”Țuca Zbârcea & Asociații” și a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări.

Alexandra Crăciun: Puțini oameni din țara noastră știu cu siguranță ce înseamnă aceste dezbateri. Dacă ar fi să explici în câteva fraze această noțiune, care ar fi acelea?

Dan Cristea: O dezbatere înseamnă o dispută argumentată. Mai multe părți vorbesc în favoarea sau împotriva unei moțiuni de interes general. Dezbaterile încearcă să elimine pe cât posibil toate variabilele periferice care pot afecta o dispută, lăsând loc persuasivității pure. În dezbateri, nu te ajută să ridici vocea, să ameninți, să oferi exemple personale cu titlu de argumente. În dezbateri, ca și în viață, pentru a convinge, trebuie să găsești cele mai bune soluții de argumentare rațională.

A.C.: Care au fost etapele parcurse pentru a ajunge la mondiale?

D.C: Nico și cu mine am câștigat de 2 ori naționalele României în liceu. Ne-am dat seama atunci că nu știm încă nici 1%  din ce înseamnă retorica de excelență, faceam totul instinctiv. Am vrut mai mult. Am căutat noi pe net, cum ne-am priceput, date despre debateul internațional: cine organizează, ce competiții, cum ne putem înscrie, cât costă. Am ales să mergem la turneul de la Oxford, pentru că numele universității ni se părea cel mai impunător. Întâmplător, turneul de la Oxford chiar e cel mai mare din lume, în afara turneelor finale.

Am colindat săptămâni întregi Clujul pentru o finanțare. Efectiv am făcut cu Nico o listă de instituții „bănoase”, în mintea noastră de copiii de 19 ani. Ne-am tipărit Cv-uri, am făcut o scrisoare de intenție. Am mers la fiecare, ne-a refuzat fiecare. După zile și zile, Consiliul Britanic a acceptat să ne dea 400 EUR, în schimbul unei promisiuni că vom ține cursuri de persuasiune copiilor care mergeau acolo. Nu pot descrie cât ne-am bucurat.
Am ajuns la Oxford și acolo am văzut finala unei generații mari de debateri. Din ce am auzit, poate cea mai mare. Și asta mi-a schimbat viața. De atunci am știut, și eu, și Nico, că nu putem renunța până nu reușim.

A.C.: V-a sprijinit statul român sau ați avut suportul mediului business privat?

D.C: Nu am avut niciodată o finanțare sistematică. Am avut puține burse și efortul depus pentru a le obține a răpit foarte mult din timpul nostru efectiv de pregătire. Mergeam la Mondiale după câte un singur turneu de pregătire într-un întreg an. Chiar și Malaysia făcea 20 turnee cel puțin. Nici măcar meciuri de pregătire nu făceam în România, pentru că nu avea cine să ne arbitreze.

Nu e nici un regret în ceea ce zic, de aceea povestea a fost atât de frumoasă. Dar recunosc că aș vrea ca generațiile viitoare de oratori să nu mai fie ținute de aceleași slăbiciuni sistemice.

A.C:  Care au fost beneficiile obținute de pe urma câștigării campionatului mondial?

D.C: Încrederea. Am increderea că, ”any given Sunday”, am capacitatea să conving un public de adevărul spuselor mele. De destule ori nu îmi iese, dar încrederea e tot acolo. Și, bineînțeles, liniștea că mi-am îndeplinit un vis.

A.C: Unde ar trebui să meargă un student care ar dori să afle mai multe despre debate? Există o asociație în acest sens?

D.C.: Da, există una și se numește ARDOR – Asociația Română de Dezbateri, Oratorie și Retorică. Informații despre ea și activitățile aferente găsiți pe site-ul: www.ardor-deb.ro

A.C.: Care ar fi sfaturile pe care le-ai da unui tânăr care dorește să învețe această ”artă” a dezbaterilor?

D.C.: Să muncească enorm: să se pună în cât mai multe situații de discurs public, să caute feedback, să participe la traininguri, competiții. Să spună mereu adevărul. Să nu vorbească niciodată degeaba, să nu rostească nici un cuvânt inutil.

A.C.:  Ați fost invitați să țineți traininguri în mai multe țări, ați acceptat invitația?

D.C.:  Da, după Mondiale, am fost invitați în toate părțile lumii, de la Bangkok la Yale. Din păcate, programul încărcat  nu ne-a prea permis să onorăm invitațiile.

A.C.:  În România ați realizat astfel de instruiri? (S-a observat o diferență de percepție față de celelalte țări în care ați ținut traininguri?)

D.C.:  În România, într-adevăr am ținut destule traininguri. Din păcate, din ce am observat la participanți, la nivel de știință a retoricii, suntem cu mult în spatele țărilor din Occident. Lipsesc deprinderi de bază ale discursului public, foarte puțini tineri români știu să își aleagă o structură performantă a discursului, ca să dau un exemplu. Dar marea dramă a retoricii românești este ideea cumva înrădăcinată în mentalul colectiv că „dacă vorbești mult, ești un orator bun”.

A.C.:  Crezi că ar fi benefic pentru sistemul de învățământ românesc să introducă în programa școlară și genul acesta de dezbateri?

D.C.:  Cred ca ar fi o idee extrem de bună pentru sistemul de învățământ românesc.  Beneficiul constă în sedimentarea unor cunoștințe prin alte modalități decât veșnicul „tocit”.

A.C.:  Care este diferența între dezbaterile din competițiile internaționale și cele de la tribunal?

D.C.:  În afara fondului informațional, care este profund diferit, nici una. O spun cu toată responsabilitatea – și litiganții, și debateri se află mereu în aceeași situație: trebuie să convingă.

A.C.:  Cu siguranță ai avut ocazia să te muți în altă țară, de ce nu ai făcut-o?

D.C.:  Nu imi plac chestiile emoționante, nu vreau să zic ceva patriotard… Cred că aici, în România, e sensul meu.

A.C.:  Care este locul preferat din Cluj și ce îți place cel mai mult la acest oraș?

D.C.:   nu mă așteptam la întrebarea asta… Nu mai stau în Cluj, dar locul meu preferat  de acasă e un teren sintetic de fotbal de la un ștrand din cartierul Grigorescu. Mă simt în siguranță când joc un fotbal acolo, acolo e liniștea mea.

*sursa fotografie: www.cotidianul.ro